“Lucrurile se “misca”
din ce in ce mai “repede” spre “centru” si din ce in ce mai “incet” cu cit ne
departam de centru”.
“Miscarea” este definita
actualmente ca o “stare”. O stare “opusa” celei de “repaos”. Dar daca “repaosul”
nu exista in realitate, cum ar putea exista “miscarea”?
“Miscarea” mai
este definita si ca o “schimbare de pozitie”. De “loc”. De “locul” pe care ceva
il “ocupa” in univers. Asta desigur, presupune ca “acelasi” loc nu poate fi “ocupat”
de doua sau mai multe “ceva”-uri.
Si totusi “locul”
unui organism este “invadat” de bacterii. “Locul” unui atom este invadat de
radiatii. Atunci vin si intreb: care sa fie acel loc care sa nu poata fi “invadat”
de nimic”?
La rindul sau un “loc”
nu poate fi “definit: decit de catre un “observator”. Ca sa poata “exista”, un “loc”
anume trebuie sa se “refere” la ceva. El este deci un “element de referinta”.
Daca nu exista nici o “referinta” si notiunea de “loc” isi pierde orice sens. Atunci
cum putem vorbi despre “loc”, “pozitie”, sau “miscare” ca o “schimbare de
pozitie”, in asa numita realitate de dincolo de noi”
“Locul” deci nu
exista decit in “interiorul” a ceva. Daca ne plasam “dincolo” de un anumit “interior”
nu facem decit sa “extindem” acelasi interior. Atunci “ceva”, indiferent ce, ramine
in acel “interior”. Ramine parte din el. Nimic nu poate exista “in afara” unui “interior”
fara ca afirmatia sa-si piarda orice sens.
Categoric deci”
REALITAEA EXTERIOARA NU POATE EXISTA”. Nu poate sa existe decit o “realitate
interioara”.
Perceptia
lucrurilor exterioare noua nu poate decit sa ne aduca serioase probleme.
Este deci absolut
falsa premiza plasarii acestui univers intr-un “spatiu gol universal”. Intr-un “vid
absolut”. Este aberanta tendinta actuala de a “presupune” alte universuri
vecine sau “paralele”. Nu putem vorbi decit de un singur univers, adimensional.
Nimic niciodata nu
se poate “masura” in “exterior” fara o unitate de masura interna. Dar atunci
cind plasam in presupusul “exterior” acea unitate de masura nu facem decit sa
extindem acelasi interior fata de noi insine ca observatori. Nicidecum nu “iesim”
din noi insine.
Lucrurile nu se
pot “masura” decit numai si numai in “interiorul” a ceva si aceasta “actvitate”
nu poate fi facuta decit de un “subiect” care “observa”. Care nu poate “observa”
fara sa “compare”. Fara sa “marcheze diferente” pe un “tablou de bord”
Deci “marimea” sau “micimea” nu au nimic de-a
face cu universul.
Consecintele
acestei afirmatii sint imense. Oricit de “mare” ni s-ar pare acest univers, el
nu este nici “mare” si nici “mic” El este pur si simplu “adimensional”. Este aberanta
cautare a nu stiu cite “dimensiuni”. Chiar nu este important sistemul nostru de
“referinta”, “uni”, “bi” “tri” sau “multi-dimensional”.
Notiunea de “marime”
sau “distanta” are mai mult de-a face cu “putinta” sau mai ales cu “neputinta”
noastra de a “produce” o cantitate de “schimbare”. Cu neputinta noastra de a “gestiona”
aceasta schimbare.
Aici insa este
vorba despre “algoritm”. Despre “procedura”. America-i departe, dar depinde de “modalitatea”
prin care “ajungem” acolo. Innotind, zburind, sau teleportindu-ne. Problema nu
este insa “cum” ajungem dintr-un “loc” in “altul” ci ce anume inseamna “a fi”
intr-un anumit “loc”.
Civilizatia
actuala s-a confruntat la un moment dat cu problema existentei sau inexistentei
fizice intr-un anumit loc. Astfel, sa te “deplasezi” sau sa “dai un telefon”
sau sa “mandatezi pe cineva” au devenit chestiuni aproape similare, sau care
cel putin au “acelasi efect”, putindu-se substitui una cu alta. Oamenii au
invatat relativ repede ca “pot fi” intr-un anume loc “fara sa fie” de fapt
acolo.
Deci “deplasarea”
fie “voit” fie “aiurea” produce o cantitate anume de schimbare. Deci indiferent
cum “ceva” anume se “deplaseaza” acel ceva produce “o schimbare”. El “dispare”
dintr-un context si “apare” in alt context, trecind printr-o “succesiune” de
contexte intermediare.
Ca sa “ocupe” un “loc”
acel loc trebuie sa fie “liber”. Ca sa poata fi liber, ceea ce exista in locul
ce trebuia acupat, ceea ce exista initial acolo trebuie sa-si gaseasca un alt
loc, de asemeni liber.
Problema este ca
singurul loc “liber” nu poate fi decit acela din care “ceva”-ul initial a “plecat”.
Altfel sintem obligati sa presupunem o multime de locuri “libere” pe care
ceva-ul nostru sa le ocupe succesiv, descriind o “traiectorie” identica cu un “drum
liber” fara obstacole.
Aici insa ne
confruntam cu alte doua concepte discutabile, si anume acela de “gol” sau de “plin”
si mai ales de corespondentul acestor concepte in realitate.
Si avem aici o serioasa
problema pentru ca e foarte simplu sa definim “golul” dar ne este foarte greu
sa definim “plinul”.
Oamenii de stiinta
s-au confruntat nedumeriti cu diferenta enorma intre dimensiunile unui atom in
comparatie cu cele ale nucleului si ale electronilor care graviteaza in jurul
sau. Este clar ca acest univers este mai mult “gol” decit “plin”. Dar ce
inseamna “plin”?
Nu avem oare iar
de a face cu un “concept” fara corespondent in realitate?. Conceptul de “plin”
nu are oare mai mult de-a face cu o “structura” decit cu acel “ceva continuu”,
material, pe care ne-am obijnuit sa-l percepem”?
Electronii trec
nestingheriti prin “structura” metalului, la fel cum soarecele intra
nestingherit in gaurica lui fara ca pisica sa poata intra acolo dupa el.
Raportul dintre “gol” si “plin” este prea mic pentru pisica si suficient de
mare pentru soricel. Dar cum este el in realitate?
Cit din acest
univers este “plin” si cit este “gol”?. Oare notiunea de “plin” nu este si ea o
inventie de-a noastra prin care sa ne justificam propria neputinta? Care sa fie
cea mai mica si cea mai mica “entitate” care sa poata fi considerata “plina”
fara ca imaginar cel putin sa ne mai putem face si mai mci astfel incit aceasta
sa ne para “imensa”? Sigur ca daca ar fi sa vorbim in “dimensiuni”, aceasta
entitate, “cea mai mica”, nu poate avea dcit dimensinea ZERO. Si-atunci cum mai
putem “suma” aceasta dimensiune incit sa ne rezulte o “valoare”?
Oricum am da-o
dimensiunea acestui univers nu poate fi alta decit “zero”. Iar “plinul” nu
poate fi atribuit decit “nimicului”. “Materialitatea” universului este doar o “gogoasa”.
Orice incercare de a intelege acest univers din perspectiva “materialitatii”
este o pierdere de vreme. Oamenii nostri de stiinta, evrei sau nu, se afla pe
un drum total gresit.
Nu ne putem deci “dematerializa”
pentru ca nici nu am fost vreodata materializati. Iar problema aici nu este a “materialismului”
i calitatea de curent filozofic ci a modului de interpretare a materialitatii
insasi. Nu este vorba despre “opozitia” intre “materialism” si “Idealism” .
Este pur si simplu o problema de “perspectiva”. De punct de vedere. Iar eroarea
vine din plasarea “lucrurilor” in “exteriorul” nostru.
Va trebui mai
devreme sau mai tirziu sa ne obijnuim oricit ne-ar fi de greu, sa intelegem acest
univers ca nefiind altceva decit “eu insumi”. Eu sit cel ce “arde” acum in
steaua din constelatia “Andromeda”, eu sint cel ce scrie acum aceste rinduri.
eu sint cel care le citeste, eu sint presedintele Statelor Unite, eu sint
Socrate sau prima fiinta care a iesit din apa, eu sint prima celula vie si si
ultima, eu sint TOTUL, ACUM si AICI.
Fie ca vrem fie ca
nu, fie ca ne va fi “util” fie ca nu, vom fi nevoiti mai devreme sau mai tirziu
sa facem acel “salt” catre o CONSTIINTA A TOTULUI, si sa ne redefinim in consecinta,
in “lumea” noastra interioara si nu intr-o presupusa “realitate exterioara”.
