joi, 29 septembrie 2011

“Realitatea exterioara” nu exista pentru ca nu poate exista nimic “exterior”



“Lucrurile se “misca” din ce in ce mai “repede” spre “centru” si din ce in ce mai “incet” cu cit ne departam de centru”.

“Miscarea” este definita actualmente ca o “stare”. O stare “opusa” celei de “repaos”. Dar daca “repaosul” nu exista in realitate, cum ar putea exista “miscarea”?
“Miscarea” mai este definita si ca o “schimbare de pozitie”. De “loc”. De “locul” pe care ceva il “ocupa” in univers. Asta desigur, presupune ca “acelasi” loc nu poate fi “ocupat” de doua sau mai multe “ceva”-uri.
Si totusi “locul” unui organism este “invadat” de bacterii. “Locul” unui atom este invadat de radiatii. Atunci vin si intreb: care sa fie acel loc care sa nu poata fi “invadat” de nimic”?
La rindul sau un “loc” nu poate fi “definit: decit de catre un “observator”. Ca sa poata “exista”, un “loc” anume trebuie sa se “refere” la ceva. El este deci un “element de referinta”. Daca nu exista nici o “referinta” si notiunea de “loc” isi pierde orice sens. Atunci cum putem vorbi despre “loc”, “pozitie”, sau “miscare” ca o “schimbare de pozitie”, in asa numita realitate de dincolo de noi”

“Locul” deci nu exista decit in “interiorul” a ceva. Daca ne plasam “dincolo” de un anumit “interior” nu facem decit sa “extindem” acelasi interior. Atunci “ceva”, indiferent ce, ramine in acel “interior”. Ramine parte din el. Nimic nu poate exista “in afara” unui “interior” fara ca afirmatia sa-si piarda orice sens.
Categoric deci” REALITAEA EXTERIOARA NU POATE EXISTA”. Nu poate sa existe decit o “realitate interioara”.
Perceptia lucrurilor exterioare noua nu poate decit sa ne aduca serioase probleme.

Este deci absolut falsa premiza plasarii acestui univers intr-un “spatiu gol universal”. Intr-un “vid absolut”. Este aberanta tendinta actuala de a “presupune” alte universuri vecine sau “paralele”. Nu putem vorbi decit de un singur univers, adimensional.
Nimic niciodata nu se poate “masura” in “exterior” fara o unitate de masura interna. Dar atunci cind plasam in presupusul “exterior” acea unitate de masura nu facem decit sa extindem acelasi interior fata de noi insine ca observatori. Nicidecum nu “iesim” din noi insine.
Lucrurile nu se pot “masura” decit numai si numai in “interiorul” a ceva si aceasta “actvitate” nu poate fi facuta decit de un “subiect” care “observa”. Care nu poate “observa” fara sa “compare”. Fara sa “marcheze diferente” pe un “tablou de bord”
 Deci “marimea” sau “micimea” nu au nimic de-a face cu universul.

Consecintele acestei afirmatii sint imense. Oricit de “mare” ni s-ar pare acest univers, el nu este nici “mare” si nici “mic” El este pur si simplu “adimensional”. Este aberanta cautare a nu stiu cite “dimensiuni”. Chiar nu este important sistemul nostru de “referinta”, “uni”, “bi” “tri” sau “multi-dimensional”.
Notiunea de “marime” sau “distanta” are mai mult de-a face cu “putinta” sau mai ales cu “neputinta” noastra de a “produce” o cantitate de “schimbare”. Cu neputinta noastra de a “gestiona” aceasta schimbare.
Aici insa este vorba despre “algoritm”. Despre “procedura”. America-i departe, dar depinde de “modalitatea” prin care “ajungem” acolo. Innotind, zburind, sau teleportindu-ne. Problema nu este insa “cum” ajungem dintr-un “loc” in “altul” ci ce anume inseamna “a fi” intr-un anumit “loc”.
Civilizatia actuala s-a confruntat la un moment dat cu problema existentei sau inexistentei fizice intr-un anumit loc. Astfel, sa te “deplasezi” sau sa “dai un telefon” sau sa “mandatezi pe cineva” au devenit chestiuni aproape similare, sau care cel putin au “acelasi efect”, putindu-se substitui una cu alta. Oamenii au invatat relativ repede ca “pot fi” intr-un anume loc “fara sa fie” de fapt acolo.

Deci “deplasarea” fie “voit” fie “aiurea” produce o cantitate anume de schimbare. Deci indiferent cum “ceva” anume se “deplaseaza” acel ceva produce “o schimbare”. El “dispare” dintr-un context si “apare” in alt context, trecind printr-o “succesiune” de contexte intermediare.
Ca sa “ocupe” un “loc” acel loc trebuie sa fie “liber”. Ca sa poata fi liber, ceea ce exista in locul ce trebuia acupat, ceea ce exista initial acolo trebuie sa-si gaseasca un alt loc, de asemeni liber.
Problema este ca singurul loc “liber” nu poate fi decit acela din care “ceva”-ul initial a “plecat”. Altfel sintem obligati sa presupunem o multime de locuri “libere” pe care ceva-ul nostru sa le ocupe succesiv, descriind o “traiectorie” identica cu un “drum liber” fara obstacole.
Aici insa ne confruntam cu alte doua concepte discutabile, si anume acela de “gol” sau de “plin” si mai ales de corespondentul acestor concepte in realitate.
Si avem aici o serioasa problema pentru ca e foarte simplu sa definim “golul” dar ne este foarte greu sa definim “plinul”.
Oamenii de stiinta s-au confruntat nedumeriti cu diferenta enorma intre dimensiunile unui atom in comparatie cu cele ale nucleului si ale electronilor care graviteaza in jurul sau. Este clar ca acest univers este mai mult “gol” decit “plin”. Dar ce inseamna “plin”?
Nu avem oare iar de a face cu un “concept” fara corespondent in realitate?. Conceptul de “plin” nu are oare mai mult de-a face cu o “structura” decit cu acel “ceva continuu”, material, pe care ne-am obijnuit sa-l percepem”?
Electronii trec nestingheriti prin “structura” metalului, la fel cum soarecele intra nestingherit in gaurica lui fara ca pisica sa poata intra acolo dupa el. Raportul dintre “gol” si “plin” este prea mic pentru pisica si suficient de mare pentru soricel. Dar cum este el in realitate?
Cit din acest univers este “plin” si cit este “gol”?. Oare notiunea de “plin” nu este si ea o inventie de-a noastra prin care sa ne justificam propria neputinta? Care sa fie cea mai mica si cea mai mica “entitate” care sa poata fi considerata “plina” fara ca imaginar cel putin sa ne mai putem face si mai mci astfel incit aceasta sa ne para “imensa”? Sigur ca daca ar fi sa vorbim in “dimensiuni”, aceasta entitate, “cea mai mica”, nu poate avea dcit dimensinea ZERO. Si-atunci cum mai putem “suma” aceasta dimensiune incit sa ne rezulte o “valoare”?
Oricum am da-o dimensiunea acestui univers nu poate fi alta decit “zero”. Iar “plinul” nu poate fi atribuit decit “nimicului”. “Materialitatea” universului este doar o “gogoasa”. Orice incercare de a intelege acest univers din perspectiva “materialitatii” este o pierdere de vreme. Oamenii nostri de stiinta, evrei sau nu, se afla pe un drum total gresit.
Nu ne putem deci “dematerializa” pentru ca nici nu am fost vreodata materializati. Iar problema aici nu este a “materialismului” i calitatea de curent filozofic ci a modului de interpretare a materialitatii insasi. Nu este vorba despre “opozitia” intre “materialism” si “Idealism” . Este pur si simplu o problema de “perspectiva”. De punct de vedere. Iar eroarea vine din plasarea “lucrurilor” in “exteriorul” nostru.
Va trebui mai devreme sau mai tirziu sa ne obijnuim oricit ne-ar fi de greu, sa intelegem acest univers ca nefiind altceva decit “eu insumi”. Eu sit cel ce “arde” acum in steaua din constelatia “Andromeda”, eu sint cel ce scrie acum aceste rinduri. eu sint cel care le citeste, eu sint presedintele Statelor Unite, eu sint Socrate sau prima fiinta care a iesit din apa, eu sint prima celula vie si si ultima, eu sint TOTUL, ACUM si AICI.
Fie ca vrem fie ca nu, fie ca ne va fi “util” fie ca nu, vom fi nevoiti mai devreme sau mai tirziu sa facem acel “salt” catre o CONSTIINTA A TOTULUI, si sa ne redefinim in consecinta, in “lumea” noastra interioara si nu intr-o presupusa “realitate exterioara”.

marți, 20 septembrie 2011

La inceput a fost... NIMICUL


La inceput?




Nuuuu!

La inceput a fost…NIMICUL

Si-abia pe urma restul… indiferent ce.

Si pentru ca el ERA, el insemna CEVA. Sigur ca putea sa nu existe nici macar "nimic"-ul. Dar exista. Ei da, "nimic"-ul exista si inseamna de-atunci, pina si in ziua de azi, "ceva". El este insusi "nimic"-ul. Oricine astazi vrea sa faca referire la "nimic" nu poate sa se refere decit la "ceva" care "exista" "neexistind". Si "nu exista "existind". Pradoxal. Asa-i? Inexistenta existentei si existenta inexistentei insasi. NIMICNICIA.

Este absolut incontestabil. Nu e nevoie de nicio stiinta si de nicio religie care sa afirme sau sa confirme si nici sa infirme asta: la inceput a fost… NIMICUL. Adica nici macar "inceputul" care in consecinta este lipsit de sens "la inceput". Ca de altfel si "inainte" de orice "inceput". La fel de lipsit de sens, ca si cum ar spune cineva, foarte serios si grav, ca "la inceput a fost inceputul".

Si pentru ca el ERA, el insemna CEVA.

Iar "ceva", binenteles ca nu inseamna nimic. Adica orice ar fi acel "ceva" el inseamna insusi "nimic"-ul. Nimicul nenimicnizat. Autoexclus tocmai de sine insusi si chiar pe sine insusi din "nimicnie.

Dar pentru ca se plictisea de unul singur in mijlocul nimicului, "ceva"-ul intr-un tirziu s-a descoperit pe sine insusi. Si nu mica i-a fost surprinderea "ceva"-ului "nimic" sau "nimic"-ului "ceva", cind a descoperit ca de acuma, el insusi este ALT "ceva". Nu mai e "marele nimic". Si nici macar nu stie ce. E ALT "ceva".

Si nu mica i-a fost "durerea de cap" "ceva"-ului "nimic" sau "nimic"-ului "ceva", cind intrebat de jurnalisti "cum poate el sa fie in acelasi timp "cea" si "altceva", s-a incurcat, ba s-a pierdut de tot si n-a stiut ce sa mai spuna.

Stia "ceva"-ul ce stia!

Si Dumnezeu daca era

n-ar fi putut decit sa stea

mereu "ceva" in "altceva".


Dar Dumnezeu… el chiar era!

Si-atunci, e greu de spus de ce de-"atunci", mereu exista cite un "inceput", care sfirseste invariabil in "nimic". El insusi un "inceput" la toate. Pina si siesi insusi. "Inceputul inceputului". Nesfirsit inka, kaci odata sfirsit, ar fi din nou, si iar… si iar… "nimic"-ul. Acel "ceva" in "altceva", paradoxal "nimic" dar "TOTUL".

Abia plecara jurnalistii insa, si "ceva"-ul se puse pe un ris… galactic. Zguduitor. Eterne nemarginiri nimicnice, galactizante si galactizate, se cutremurau de risul lui atotcuprinzator. Etern. Dar ingaduitor. El intelese-atunci ca intebarea lor era cu tilc. Era capcana. Inselatoare si tendentioasa. Sigur ca da. Pai care "timp"?. "Ceva"-ul "alt-ceva", nu inventase inca "timpul". Nici jurnalistii gilcevitori nu-i inventase "inca". He he!. Asta da gluma"!. Nu-l inventase inca nici macar pe "inca". Abia se inventase pe sine insusi in mijlocul "nimic"-ului "ceva". El, "ceva"-ul "nimic" contemplindu-se pe sine insusi si minunindu-se de "minunea" de care-a fost in stare. Aceea de-a se putea contempla pe sine insusi fiintind in nefiinta.

Nu lunga ii fu insa bucuria "nimic"-ului atit de mindru de minunatia sa, caci iute se-ntrista din nou "nimic"-ul:

"Ceva", ceva… dar CE?

Abia acum devine insa palpitant "nimic"-ule: Cum "ce"? ORICE!

ORICE nimicule. Stai linistit! Nu fii ingrijorat! Nici trist.

Acolo, sus, in "lumea ta", "nemuritor si rece",

Orice poti fi, numai de-ai vrea.

"Norocul te petrece"

Caci far’ de sfirsit si fara de-nceput este "gilceava inteleptului cu lumea" si "teama" nimicniciei de sine insusi, care "de frica" de ea inasi devine ceva, care astfel si numai astfel ia "fiinta". Devine. ESTE.

Atunci si numai atunci "ceva"-ul "este" si EU si TU in UNUL. In mijlocul "nimic"-ului. Dincolo de care nu mai exista niciodata NIMIC. Caci… da nimicule! Esti norocos desigur. Oricind poti ca s-alegi. De "vrei" sa FII nu trebuie decit sa VREI. Dar asta este "partea buna" caci daca vrei sa "fii", nu poti sa fii decit ori TOTUL ori NIMIC. "Norocul te petrece" insa. Oricind poti sa alegi. Dar daca ai ales ca sa fii "totul", nu mai poti fi "nimic". N-ai cum. Iar daca vei alege sa ramii nimic, nimic vei fi pe veci. A ta e optiunea. "Libertatea" insa inseamna "a pune conditii". UNUL nu poate sa existe niciodata decit ca "EU" si "TU ca un ALT EU".

Si daca te incapatinezi sa ii gasesti un nume poti sai ii spui oricum Chiar si AMOR ii poti spune daca vrei. "Norocul te petrece" nimicule. Poti sa ii spui cum vrei. Chiar si "amor"

He he" dar daca-i spui "amor", atunci "eu" trebuie sa fie "el" si "alt eu" trebuie sa fie "ea", si amindoi in "unul". Adica "unul" nu poate sa "fie" facut decit dintr-un "el" si o "ea", pe care dac-o sa-ti traca prin cap nastrusnica idee sa-i separi cumva, nu ai sa poti s-o faci decit de o maniera violenta. Brutala. Salbatica. Rupindu-i "unului" jumatatea care-l definea ca un intreg, si "lasindu-i pe lume" ca pe niste "jumatati". Niciodata intregi. Si niciodata "la fel". Mereu unul, va fi "alt" fel decit celalalt. Doua entitati CONTRARE

Dar ENTITATI in fond si la urma urmei.

Fiecare din entitati va fi UNUL fata de sine, dar a ramas stabilit deja din paragraful anterior ca UNUL nu poate exista decit ca EU si TU in UNUL. O UNIUNE DE CONTRARII. Deci daca ii "rupi" unului "jumatatea contrara", lucru pe care nu ai sa poti sa-l faci fara sa te astepti la reactii cel putin la fel de violente ca a ta, singura "ratiune de a fi" a "jumatatii" nu poate fi decit aceea de a fi "contrara" si de a CAUTA sa se REINTREGEASCA. Singura ei ratine de a fi nu va putea fi deci decit ATRACTIA. Singura ei ratiune de a fi nu poate fi decit aceea de a se simti mereu atras de contrariul sau si de a face tot ce-i sta in putinta sa-si atraga catre sine contrariul, apelind la absolut orice mijloace.

Odata "rupte" jumatatile ele devin "contrarii" intr-o perpetua "cautare de sine in altul". Iar aceasta "cautare de sine in altul" devine deja o "entitate in sine" devine liantul universal, devine acel "cum" al lucrurilor toate, devine "amorul insasi", devine "atractia insasi". Gravitatia. Devine "ceea ce tine lucrurile legate in unitate"

Dar "unitatea", UNUL, nu "cauta" nimic. Unul nu se poate atrage pe sine. Atractia nu poate avea efect asupra "unitatii" decit daca o identifica de o maniera "contrara". Altfel, daca o identifica de o maniera identica, atractia insasi devine contrariul sau. Adica RESPINGERE.

Frumos! Nu-i asa? "Atractia" si "respingerea" sint partile componente ale unui "intreg". Sint "contrariile" care aclatuiesc "unul". Eu ti-am spus ca poti sa-i spui cum vrei".

Atractia fara respingere nu exista. Ele sint "fortele egale dar de sens contrar" de care pomenesc uneori "inteleptii" lumii. Dar "inteleptii" fara "prosti" la ce-ar mai fi-ntelepti? Prostia este deci "ratiunea de a fi" a intelepciunii, iar "prostii" fara "intelepti" n-ar mai fi "prosti" caci prosti fiind, cum ar putea ei sa priceapa ca sint "prosti"daca nu le-ar spune-o un "intelept". Pentru asta ei au mereu nevoie de "intelepti", care insa nu mai sint atit de "intelepti" daca-i spun "prostului" ca-i prost, caci mare va fi furia care pe-acesta-l va cuprinde-atunci.

Desigur ca "fortele egale si de sens contrar" se atrag. Se atrag pina se regasesc. Si cind se regasesc se contopesc intr-o unitate de "contrarii contopite" care numai sint contrarii. Devin LA FEL, si asta le enerveaza enorm. Atit de mult ca se rup una de alta. Si se resping pina devin din nou contratii, ca sa se caute din nu, sa se contopeasca si…

De ce Pentru ca "atractia" si "respingerea", sint jumatati contrare ale aceluiasi intreg. Fiecare este ratiunea de a fi a celeilalte. Respingerea este "respingere" pentru atractie, este contrara ei, iar atractia este respingere in fata atractiei. In fata ei insisi. Atractia daca se priveste in oglinda nu se poate vede pe ea ci ca pe ALT ceva, ceva contrar ei, ea se vede ca fiind "respingere" si asta o "atrage" irezistibil. Si nu are neaparat nevoie de oglinda pentru asta. Atractia are "respingerea" in sine insusi. Parte din ea. Atita doar, ca pentru ca sa poata sa se "vada", are nevoie de sine insusi ca un ALT cineva care s-o priveasca. S-o confirme. Sa-i spuna: "da iubire sigur ca esti tu ceea ce vad acuma eu. Sigur ca "eu", sint "tu" de fapt "pe invers"". Adam-ul din caosta Evei. Eu sint CREATIA TA. Eu nu exist decit pentru ca TU EXISTI. Iar daca tu n-ai exista. Atunci EU TE-AS FI CREAT ORICUM caci fara tine ce-as mai fi eu?


NIMIC

(14 noiembrie 2010)

ACELASI sau ALTUL

Intelegerea umana depinde enorm de descrierea pe care omul o atribuie notiunilor de “acelasi” sau “altul”, de continutul filozofic mai ales al acestor termeni.
Avem pretentia ca putem face diferenta intre “acelasi” lucru si doua lucruri “diferite”. Lucrurile insa nu sunt deloc simple aici.
Intrebarea este: “Exista in realitate doua obiecte identice?” Daca da, atunci cum putem stabili, altfel decat subiectiv, care din ele este “unul” si care este “celalalt”?
In viata de zi cu zi, atribuim etichete, numere, serii, obiectelor carora nu le putem percepe diferentele. Doua bile albe de biliard sint imposibil de diferentiat cu organele noastre primitive de simt. Putem intelege ca una este una iar cealalta este o cu totul alta. Am putea sa ne folosim de un artificiu. Vopsim o bila in rosu, si atunci una din ele ramane “cea alba” iar cealalta este “cea rosie” Calitatea lor de a fi in mintea noastra “identice” dispare. Fiecare din ele capata o alta “identitate”
Povestea asta este insa valabila numai si numai dupa “marcarea” intr-un fel sau altul a obiectului, dupa modificarea “identitatii” sale, si este valabil numai si numai pentru noi cei care intelegem notiunea de “rosu” ca fiind cel putin “diferit” de “alb”.
Universul insa este atit de indiferent la temerara nostra activitate. Realitatea exterioara noua, mesei de biliard spre exemplu, sau muntelui Everest,  nu ii pasa citusi de putin care este “una” si care este “cealalta”, chiar si vopsite diferit.
Si-atunci ma intreb: Exista oare vreun echivalent in realitate caruia sa-i corespunda cuvantul “acelasi”? Exista “identitatea” in sensul a doua obiecte “identice” in realitate? Pot fi in realitate doua obiecte “identice”? Sau conceptul de “identic” este si el doar o inventie umana, un instrument teoretic, strict teoretic, pe care il punem in locul incapacitatii noastre senzoriale de a diferentia lucrurile sub o limita anume data de parametrii fizici ai organelor de simt, sau chiar a instrumentelor ajutatoare.

Sigur, s-ar putea replica cum ca bila alba este azi, aceeasi cu cea alba care a ramas ieri dupa ce am vopsit una din ele in rosu. Si aici insa avem mari probleme. Daca ar fi fost fabricata cu citeva milioane de ani in urma, doar din diamant sa fie ca sa reziste deteriorarii. Aceasta deteriorare, nu se produce instantaneu, ci treptat. Oricat am privi-o jurand ca este aceeasi de ieri, ea nu mai este “aceiasi”. Am putea spune ca “da, este aceeasi, dar mai batrina cu o zi si mai deteriorata cu o anumita cantitate de “perisabilitate”. De imbatrinire. Dar daca bila “rosie” este “alta” pentru ca acum este “altfel” decat cea alba, de ce cea alba de ieri ar fi “aceiasi” cu cea de azi din moment ce este si ea la randul ei diferita de cea de ieri, este mai “batrina” cu o zi si implicit mai oxidata, mai uzata.
Se naste atunci intrebarea: “de unde si pana unde este un obiect ACELASI, si mai ales de cand si pana cand?”
Este periculos sa ne hazardam sa impunem “limite” in acest sens, pentru ca la viteza cu care se rotesc electronii fiecarui atom din compozitia respectivului obiect nu am ajunge, nicaieri altundeva decat tot la limitele propriilor noastre organe de simt, fie ele si ajutate de microscoape electronice oricat de performante.
Nici cu notiunea de “diferit” nu avem prea mult noroc, pentru ca aici lucrurile sunt chiar si mai complicate. “Diferentele” am vazut destul de clar ca nu exista decat pentru un “evaluator” al acestora. Un “subiect” care “observa” si “constata” sau “percepe” o diferenta cat de mica. Altfel... cand “subiectul” in speta nu mai e capabil sa “perceapa” nu mai constata decat ca trebuie sa aplice notiunea de “acelasi” si sa-si vada mai departe linistit de treaba lui. Deci, “diferentele” exista oare in realitate, sau sint doar un simplu “inventar” de instrumente la fel de teoretice de care un “subiect” si numai el se foloseste pentru a nu “confunda” capra cu varza.

Ca un fel de “concluzie” deci: in univers nu exista nimic care sa poata fi “acelasi” si in acelasi timp nu exista nimic care sa poata fi “diferit”.

Sigur ca este o concluzie stupida. Dar nu sant foarte sigur daca este doar stupida sau pur si simplu pripita. Mai degraba as concluziona ca nu avem inca la dispozitie o “conceptie” care sa puna de acord intre ele aceste notiuni, care sa permita o intelegere a realitatii mai aproape de “realitate”

Si oricat ni s-ar pare de aberant, totusi intreaga mentalitate umana depinde de aceste notiuni. A fost construita avand drept fundament aceste notiuni. Daca acestea sunt eronate, atunci toata mentalitatea noastra este eronata. Nu ne mai ramane decat sa ne multumim cu gindul ca ne aflam in pragul unei descoperiri epocale, descoperiri unor sensuri, a unor definitii noi ale acestor concepte sau a inventarii unor cencepte noi.
Insasi intelegerea noastra depinde enorm de aceste notiuni. Tot esafodajul social, juridic sau mai stiu eu ce, ar putea sa sa faca tandari in fata desfiintarii acestor notiuni. De ce? Pentru ca nu am mai sti daca EU, sint “acelasi” de atunci de cand eram copil, sau sint un cu totul “altul”. Nu as mai sti nici macar daca EU de acum un minut am fost acelasi de acum din moment ce mi-au murit nu stiu cate mii de celule si au fost inlocuite de “altele”. Este stabilit stiintific faptul ca toate, dar absolut toate celulele umane se inlocuiesc la un interval fix de timp, functie de tipul celulei respective.

Nuuu, lucrurile nu sunt deloc simple aici. O sticla sparta este “aceeasi” sticla, dar sparta. Dar in acelasi timp, ea nu mai este totusi o “sticla” ci avem de-a face doar cu niste “cioburi”. Notiunea de “ciob” insasi a fost inventata pentru a face... “diferenta”. Diferentra intre “o sticla” si “o sticla sparta”. O “sticla” si un “geam” sint facute din “acelasi” material. Si totusi o sticla e o sticla, iar un geam e un geam. Iar un “ciob de sticla” e UNA iar un ciob de geam e ALTA. Dar pana la un punct. Dincolo de acel punct insa... lucrurile se complica. Daca pulverizam un ciob ne va fi imposibil sa stabilim daca “praful” acela alb rezultat e de la un ciob de “sticla” sau unul de “geam”. Daca mergem si mai departe cu descompunerea, am putea ajunge la simplii atomi, de siliciu, de oxigen, etc.,  sau o lingurita plina cu electroni, protoni, neutroni si mai stiu eu ce, amestecati intre ei. Cine ar putea sa pretinda ca aceasta masa amorfa, aceasta amestecatura, provine de la un ciob de sticla sau de la un diamant celebru, sau de la un cadavru incinerat? Sigur ca nimeni.

Iar pe de alta parte, daca recompunem particulele si cioburile astfel incat sa obtinem o sticla absolut identica cu cea pe care am spart-o, acea sticla este “aceiasi” cu cea de dinainte? Nu cumva este alta? Sigur ca putem “presupune” fie ca este “aceiasi” fie ca este “alta” din moment ce  a fost “reciclata”. A fost sparta, retopita si refabricata. Putem presupune insa numai si numai daca “stim” ca acest lucru este posibil, am “auzit” sau am “vazut” undeva cum se fac lucrurile astea. Altfel... oricat de atent am privi o sticla astazi, am putea jura maine ca este “aceiasi” nenorocita de sticla.

Si pana la urma cum este ea? E “aceiasi” sau e “alta”?

Nu cred ca civilizatia actuala are inca un raspuns la aceasta intrebare. Un raspuns la aceasta intrebare aparent banala, ar arunca omenirea intr-un “salt calitativ” absolut inimaginabil.

Cat de hazardat este sa punem ca un lucru este “acelasi lucru” ne putem da seama daca ne imaginam o clona “perfecta” a noastra. Aici problema nu este daca acea “copie” ar putea vreodata fi sau nu “perfecta”. Presupunand ca da, nu am putea niciodata sa-l privim pe “celalalt” oricat de mult ar semana cu noi, ca fiind “acelasi”. “La fel” nu poate fi niciodata “acelasi”, decat pentru un “observator” in necunostinta de cauza. Unul care azi ma vede pe mine si maine imi vede copia mea si afirma ca as fi tot eu, neavand nici cea mai vaga idee cu ce eroare se confrunta. Asa cum nici unul din noi nu are nici cea mai vaga idee cu ce eroare se confrunta si atunci cand afirma, sau crede ca “adultul” este “acelasi” cu “copilul” de acum nu stiu cati ani, dar si atunci cand afirma ca “adultul” este un cu totul si cu totul “altul” decat copilul de atunci... candva. Cum sa explici asta unui politist sau unui judecator?
Daca si in unul si in celalat caz suntem intr-o eroare. cum am putea sa iesim din asta? Care sa fie alternativa?