marți, 20 septembrie 2011

La inceput a fost... NIMICUL


La inceput?




Nuuuu!

La inceput a fost…NIMICUL

Si-abia pe urma restul… indiferent ce.

Si pentru ca el ERA, el insemna CEVA. Sigur ca putea sa nu existe nici macar "nimic"-ul. Dar exista. Ei da, "nimic"-ul exista si inseamna de-atunci, pina si in ziua de azi, "ceva". El este insusi "nimic"-ul. Oricine astazi vrea sa faca referire la "nimic" nu poate sa se refere decit la "ceva" care "exista" "neexistind". Si "nu exista "existind". Pradoxal. Asa-i? Inexistenta existentei si existenta inexistentei insasi. NIMICNICIA.

Este absolut incontestabil. Nu e nevoie de nicio stiinta si de nicio religie care sa afirme sau sa confirme si nici sa infirme asta: la inceput a fost… NIMICUL. Adica nici macar "inceputul" care in consecinta este lipsit de sens "la inceput". Ca de altfel si "inainte" de orice "inceput". La fel de lipsit de sens, ca si cum ar spune cineva, foarte serios si grav, ca "la inceput a fost inceputul".

Si pentru ca el ERA, el insemna CEVA.

Iar "ceva", binenteles ca nu inseamna nimic. Adica orice ar fi acel "ceva" el inseamna insusi "nimic"-ul. Nimicul nenimicnizat. Autoexclus tocmai de sine insusi si chiar pe sine insusi din "nimicnie.

Dar pentru ca se plictisea de unul singur in mijlocul nimicului, "ceva"-ul intr-un tirziu s-a descoperit pe sine insusi. Si nu mica i-a fost surprinderea "ceva"-ului "nimic" sau "nimic"-ului "ceva", cind a descoperit ca de acuma, el insusi este ALT "ceva". Nu mai e "marele nimic". Si nici macar nu stie ce. E ALT "ceva".

Si nu mica i-a fost "durerea de cap" "ceva"-ului "nimic" sau "nimic"-ului "ceva", cind intrebat de jurnalisti "cum poate el sa fie in acelasi timp "cea" si "altceva", s-a incurcat, ba s-a pierdut de tot si n-a stiut ce sa mai spuna.

Stia "ceva"-ul ce stia!

Si Dumnezeu daca era

n-ar fi putut decit sa stea

mereu "ceva" in "altceva".


Dar Dumnezeu… el chiar era!

Si-atunci, e greu de spus de ce de-"atunci", mereu exista cite un "inceput", care sfirseste invariabil in "nimic". El insusi un "inceput" la toate. Pina si siesi insusi. "Inceputul inceputului". Nesfirsit inka, kaci odata sfirsit, ar fi din nou, si iar… si iar… "nimic"-ul. Acel "ceva" in "altceva", paradoxal "nimic" dar "TOTUL".

Abia plecara jurnalistii insa, si "ceva"-ul se puse pe un ris… galactic. Zguduitor. Eterne nemarginiri nimicnice, galactizante si galactizate, se cutremurau de risul lui atotcuprinzator. Etern. Dar ingaduitor. El intelese-atunci ca intebarea lor era cu tilc. Era capcana. Inselatoare si tendentioasa. Sigur ca da. Pai care "timp"?. "Ceva"-ul "alt-ceva", nu inventase inca "timpul". Nici jurnalistii gilcevitori nu-i inventase "inca". He he!. Asta da gluma"!. Nu-l inventase inca nici macar pe "inca". Abia se inventase pe sine insusi in mijlocul "nimic"-ului "ceva". El, "ceva"-ul "nimic" contemplindu-se pe sine insusi si minunindu-se de "minunea" de care-a fost in stare. Aceea de-a se putea contempla pe sine insusi fiintind in nefiinta.

Nu lunga ii fu insa bucuria "nimic"-ului atit de mindru de minunatia sa, caci iute se-ntrista din nou "nimic"-ul:

"Ceva", ceva… dar CE?

Abia acum devine insa palpitant "nimic"-ule: Cum "ce"? ORICE!

ORICE nimicule. Stai linistit! Nu fii ingrijorat! Nici trist.

Acolo, sus, in "lumea ta", "nemuritor si rece",

Orice poti fi, numai de-ai vrea.

"Norocul te petrece"

Caci far’ de sfirsit si fara de-nceput este "gilceava inteleptului cu lumea" si "teama" nimicniciei de sine insusi, care "de frica" de ea inasi devine ceva, care astfel si numai astfel ia "fiinta". Devine. ESTE.

Atunci si numai atunci "ceva"-ul "este" si EU si TU in UNUL. In mijlocul "nimic"-ului. Dincolo de care nu mai exista niciodata NIMIC. Caci… da nimicule! Esti norocos desigur. Oricind poti ca s-alegi. De "vrei" sa FII nu trebuie decit sa VREI. Dar asta este "partea buna" caci daca vrei sa "fii", nu poti sa fii decit ori TOTUL ori NIMIC. "Norocul te petrece" insa. Oricind poti sa alegi. Dar daca ai ales ca sa fii "totul", nu mai poti fi "nimic". N-ai cum. Iar daca vei alege sa ramii nimic, nimic vei fi pe veci. A ta e optiunea. "Libertatea" insa inseamna "a pune conditii". UNUL nu poate sa existe niciodata decit ca "EU" si "TU ca un ALT EU".

Si daca te incapatinezi sa ii gasesti un nume poti sai ii spui oricum Chiar si AMOR ii poti spune daca vrei. "Norocul te petrece" nimicule. Poti sa ii spui cum vrei. Chiar si "amor"

He he" dar daca-i spui "amor", atunci "eu" trebuie sa fie "el" si "alt eu" trebuie sa fie "ea", si amindoi in "unul". Adica "unul" nu poate sa "fie" facut decit dintr-un "el" si o "ea", pe care dac-o sa-ti traca prin cap nastrusnica idee sa-i separi cumva, nu ai sa poti s-o faci decit de o maniera violenta. Brutala. Salbatica. Rupindu-i "unului" jumatatea care-l definea ca un intreg, si "lasindu-i pe lume" ca pe niste "jumatati". Niciodata intregi. Si niciodata "la fel". Mereu unul, va fi "alt" fel decit celalalt. Doua entitati CONTRARE

Dar ENTITATI in fond si la urma urmei.

Fiecare din entitati va fi UNUL fata de sine, dar a ramas stabilit deja din paragraful anterior ca UNUL nu poate exista decit ca EU si TU in UNUL. O UNIUNE DE CONTRARII. Deci daca ii "rupi" unului "jumatatea contrara", lucru pe care nu ai sa poti sa-l faci fara sa te astepti la reactii cel putin la fel de violente ca a ta, singura "ratiune de a fi" a "jumatatii" nu poate fi decit aceea de a fi "contrara" si de a CAUTA sa se REINTREGEASCA. Singura ei ratine de a fi nu va putea fi deci decit ATRACTIA. Singura ei ratiune de a fi nu poate fi decit aceea de a se simti mereu atras de contrariul sau si de a face tot ce-i sta in putinta sa-si atraga catre sine contrariul, apelind la absolut orice mijloace.

Odata "rupte" jumatatile ele devin "contrarii" intr-o perpetua "cautare de sine in altul". Iar aceasta "cautare de sine in altul" devine deja o "entitate in sine" devine liantul universal, devine acel "cum" al lucrurilor toate, devine "amorul insasi", devine "atractia insasi". Gravitatia. Devine "ceea ce tine lucrurile legate in unitate"

Dar "unitatea", UNUL, nu "cauta" nimic. Unul nu se poate atrage pe sine. Atractia nu poate avea efect asupra "unitatii" decit daca o identifica de o maniera "contrara". Altfel, daca o identifica de o maniera identica, atractia insasi devine contrariul sau. Adica RESPINGERE.

Frumos! Nu-i asa? "Atractia" si "respingerea" sint partile componente ale unui "intreg". Sint "contrariile" care aclatuiesc "unul". Eu ti-am spus ca poti sa-i spui cum vrei".

Atractia fara respingere nu exista. Ele sint "fortele egale dar de sens contrar" de care pomenesc uneori "inteleptii" lumii. Dar "inteleptii" fara "prosti" la ce-ar mai fi-ntelepti? Prostia este deci "ratiunea de a fi" a intelepciunii, iar "prostii" fara "intelepti" n-ar mai fi "prosti" caci prosti fiind, cum ar putea ei sa priceapa ca sint "prosti"daca nu le-ar spune-o un "intelept". Pentru asta ei au mereu nevoie de "intelepti", care insa nu mai sint atit de "intelepti" daca-i spun "prostului" ca-i prost, caci mare va fi furia care pe-acesta-l va cuprinde-atunci.

Desigur ca "fortele egale si de sens contrar" se atrag. Se atrag pina se regasesc. Si cind se regasesc se contopesc intr-o unitate de "contrarii contopite" care numai sint contrarii. Devin LA FEL, si asta le enerveaza enorm. Atit de mult ca se rup una de alta. Si se resping pina devin din nou contratii, ca sa se caute din nu, sa se contopeasca si…

De ce Pentru ca "atractia" si "respingerea", sint jumatati contrare ale aceluiasi intreg. Fiecare este ratiunea de a fi a celeilalte. Respingerea este "respingere" pentru atractie, este contrara ei, iar atractia este respingere in fata atractiei. In fata ei insisi. Atractia daca se priveste in oglinda nu se poate vede pe ea ci ca pe ALT ceva, ceva contrar ei, ea se vede ca fiind "respingere" si asta o "atrage" irezistibil. Si nu are neaparat nevoie de oglinda pentru asta. Atractia are "respingerea" in sine insusi. Parte din ea. Atita doar, ca pentru ca sa poata sa se "vada", are nevoie de sine insusi ca un ALT cineva care s-o priveasca. S-o confirme. Sa-i spuna: "da iubire sigur ca esti tu ceea ce vad acuma eu. Sigur ca "eu", sint "tu" de fapt "pe invers"". Adam-ul din caosta Evei. Eu sint CREATIA TA. Eu nu exist decit pentru ca TU EXISTI. Iar daca tu n-ai exista. Atunci EU TE-AS FI CREAT ORICUM caci fara tine ce-as mai fi eu?


NIMIC

(14 noiembrie 2010)

Un comentariu:

  1. Citește Dionisie Areopagitul și vei înțelege, cu adevărat , ce este Nimicul. Este vorba de un substitut conceptual al DUMNEZEULUI incognoscibil și indefinibil. Apoi, intră și în Budism. Nimicul/ Golul este plenitudine absolută, inaccesibilă intelectual. Tu bagatelizezi, arunci, cumva, problema în derizoriu și parodic. Ai auzit de cunoașterea APOFATICĂ vesus CATAFATICĂ?? Aurel Udeanu E-mail: aureludeanu@yahoo.com

    RăspundețiȘtergere