ULTIMUL PRESEDINTE AL ROMANIEI

Manualele de istorie vor consemna ziua de 25 octombrie 2011 ca ziua in care s-a incheiat “de fapt” chiar daca nu inca si “de drept” ultimul mandat al ultimului presedinte al Romaniei.

Nu mai incape nici o indoiala. Discursul de azi al regelui Mihai, numai pentru cine nu vrea sa vada lucrurile asa cum sint, nu a fost altceva decit “discursul de instaurare a Monarhiei in Romania”. Iar asta este departe de a fi o simpla “gluma”

Lucrurile incepusera de citava vreme sa fie mai mult decit evidente. “Fundatura” in care zace acum anchilozata Romania nu putea sa lase indiferente marie puteri. “Deceptia Basescu” precum si lipsa oricarei alternative politice viabile, nu aveau decit sa aduca o profunda ingrijorare atit in vest cit si in est.

Aceste “nelinisti” nu aveau cum sa nu aibe si urmari. Iar daca in interiorul tarii nu putea fi gasit, oricit s-ar fi cautat, “personajul salvator”, el a fost gasit in exterior. Si-atunci, puterile occidentale si-au dat mina cu Rusia si ajuns sa asistam le ceea ce acum un an nici nu am fi visat sa asistam vreodata.

Voiculescu nu are nici un aport in toata povestea asta. Ca “om de informatii” el doar “a aflat” in timp util ceea ce se pregateste si probabil ca s-a gindit ca n-ar strica sa faca sa “para” ca “s-a gindit” si el, in acelasi timp, la acelasi lucru. In fond gogoasa “salvarii Romaniei” este o gogoasa extrem de apetisanta la care deja s-a alcatuit o imensa coada, mai ales acum ca vistieria tarii e cam goala si nu mai e nimic de furat de pe nicaieri.

Socotelile clicii politice sint relativ simple: Un “mosneag de 90 de ani” oricit de “rau” s-ar dovedi a fi, oricit de “greu de manipulat” ar fi, nu poate trai la infinit. Merita deci asteptat. Oricum “structurile de putere” ramin intacte. Si ele au fost dintotdeauna “structuri de comanda” deci nu vor face altceva decit sa astepte “noi ordine”. Mutarea “regelui” nu va face decit sa elimine “nebunul” de la Cotroceni ceea ce constituia “singura lor problema” importanta. Marile puteri, tot la poarta “lor”, a celor care au monopolizat intregul sistem al structurilor de putere, vor bate sa “cerseasac ajutor”. Ca nu vor avea la cine sa bata.

Cumplita eroare.

Ultimile zile ale ultimului presedinte al Romaniei sint triste. Mutarea cu regele Mihai l-a pus intr-o situatie de “sah”. Iar problema este ca orice mutare ar face la rindul sau, il va arunca in - mult rivnita de multi - situatie de “sah mat”. Pentru el, partida asta este deja incheiata. In plus, serviciile de informatii, ca si pe Ceausescu, l-au “tradat”. Si nu l-au tradat pentru ca serviciile de informatii au vreo predilectie inspre tradare, ci pentru ca la fel ca si Ceausescu, Basescu nu a vrut sa inteleaga dincotro va bate vintul, lucru extrem de important in anumite situatii “fiziologice”. Ca si Ceausescu nu a vrut sa inteleaga ca “Siguranta Nationala” nu este doar un “simplu concept” si-atat. Ca si Ceausescu, nu a stiut cum sa “asculte” si cum sa “inteleaga” informatiile pe care serviciile de informatii i le-au furnizat.

La fel ca si Ceausescu, nu a stiut cum sa “gospodareasa” banii tarii. Avertismentele lui Isarescu s-au lovit ca de un zid de piatra. Cind “faci ce vrei” cu banii tai e una, dar cind “faci ce vrei” cu banii altora, e cu totul altceva.

Multa lume si-a batut capul sa priceapa ce-a vrut sa spuna Etienne Davignon atunci cind s-a referit la “populism”. A fost un avertisment sever. Putini insa au “priceput” asta. In nici un caz Basescu. Iar lucrul cel mai grav este ca nu l-au priceput nici macar cei care s-a pus azi la coada, la marea gogoasa a “salvarii Romaniei”, acolo in cladirea “Palatului Poporului”. Al poporului “populizat” de “populisme” din toate partile. Din ABSOLUT toate partile.

Acelasi averisment sever l-a repetat astazi regele Mihai. Si este inutil sa repet... cu ce “rezultat”.

“Arhitectura” acestei manevre politice care a iesit la suprafata astazi este cel putin interesanta. Un fel de “mesaj ascuns” pare sa se desprinda din toata aceasta: “comunistii l-au alungat pe rege, comunistii sa-l pun ala loc”.

O ironie a soartei? Nu, nicidecum. Este tot un “avertisment”. Cu siguranta ca nu-l va “prcepe” nici Iliescu, nici Voiculescu si nimeni din actuala structura politica vopsita cu grija timp de peste 20 de ani. Si asta pentru ca nu pot pricepe ca va veni o zi la fel ca cea de azi, cind se vor trezi de dimineata intr-o lume care nu va mai avea nimic din cea de azi.

Problema nu este in acest moment daca imaginea Regelui Mihai va fi sau nu Imaginea cu care va trebui sa ne obijnuim sa o punem in locul imaginii lui Traian Basescu. Acest lucru este deja o realitate indiscutabila. Problema in acest moment este CUM vor evolua lucrurile in viitor. Si nu in viitorul apropiat,  in care “detaliile tehnice”, in care “formalitatile” de instaurare se vor derula ci perioada care va urma acestor formalitati.

Un singur lucru insa este cert: “coada” la care s-au pus astazi “alesii neamului”, atit cei de acum cit si cei de acum 20 de ani, inarmati pina-n dinti cu armamente mediatice este departe de a fi... cea corecta. La coada asta nu se da nimic. Ba dimpotriva!

Omenirea intre un “despot intelept” si “anarhia absoluta”

Este cel putin ciudata, daca nu absurda, pretentia permanenta oamenilor de a dispune de un “despot intelept”, dar  in acelasi timp de a “submina” orice fel, dar absolut orice fel de autoritate.

Unei astfel de atitudini nu-i poti rezerva nici macar un zimbet ingaduitor, tipic atitudinii infantile a unui copil nevinovat sau a unui psihopat. O astfel de atitudine te lasa mut.

Am incetat de mult sa mai sper in a gasi oriunde, inclusiv in internet, macar vreo urma a unui mesaj coerent. Teorii conspirationiste, inerente apocalipse, guverne mondiale care nu vor decit sa subjuge fiinta umana, lipsa de atitudine, instigatii la proteste mondiale, etc., etc., etc..

Am afirmat de nenumarate ori ca societatea actuala a scapat de mult de sub orice control. Am spus de nenumarate ori ca as sta mult mai linistit daca as sti ca intr-adevar ar exista vreo posibilitate ca vreo “autoritate mondiala” sa ia in miini “haturile lumii” si faca “ordine”.

Insa nu ma pot imbata cu apa rece. Aceasta lume nici macar nu are “haturi”. Aceasta lume s-a dezvoltat “anarhic” iar acum este mult prea tirziu sa se mai poata schimba ceva cel putin cu singurele instrumente pe care aceasta lume a fost capabila sa le inventeze de-a lungul evolutiei sale haotice: instrumentele politico-economico-militare. Este nevoie vitala de instrumente teoretice noi.

Aceasta lume nu poate supravietui decit numai si numai atunci cind va invata sa “desfaca” ceea ce face. Sa “dezinventeze” ceea ce a inventat. Omenirea trebuie sa inventeze “dezinventia”. Sa “recicleze” nu doar masini. Sa recicleze insasi societatea umana. Sa se “recicleze” pe sine insasi.

Omenirea trebuie sa se “defaca” si sa se “refaca” in modele noi, performante, nu in aceleasi modele vechi, perimate, verificate deja si condamnate de “tribunalul” istoriei ca fiind “nefunctionale”. Ca si cum am “topi” o masina de epoca pentru a produce din nou aceeasi masina de epoca, o masina care, evident, va fi o masina “nou nouta” ca “an de fabricatie” dar va ramine “aceeasi” masina invechita daca nu inventeaza cineva un “model nou” cu care sa o compare.

Lumea a invatat sa se apere inventind “razboiul”. Si-a creat institutii militare si tehnici performante de ucidere in masa. Niciodata insa nu a stiut cum sa mai “scape” de aceste institutii si de aceste imense arsenale. Iar cind "pericolele" au incetat sa mai existe, Nu a "dezinventat" razboiul ci a inventat "noi pericole".

Lumea a invatat sa traiasca mai bine inventind “industria” si "productia de bunuri". Iar cind aceasta a devenit mai mult decit suficienta, cind aceasta a devenit "supraproductie", in loc sa "dezinventeze" industria si sa o "reinventeze", si-a consumat toata capacitate ei intelectuala pentru a inventa "consumul". Si-a creat pentru asta “institutii specializate”: corporative, financiare, guvernamentale, stiintifice, sociale, etc.. Niciodata insa nu a stiut cum sa mai scape de aceste institutii si de birocratismul colosal pe care l-au generat acestea si care nu mai permite nici cea mai mica schimbare, nicaieri in lume. Cind "consumul" a ajuns la limita "biologica" a fiintei umane, in loc sa "dezinventeze" consumul a inventat "consumul cu orice pret". "Distrugerea insasi" a devenit un "bun de larg consum". Bombele trebuiesc "consumate". Odata consumate ele trebuiesc puse la loc, caci altfel cei ce le-au produs nu ar mai avea ce face si ar inceta sa mai "consume". Vor continua deci sa distruga consumind si sa consume distrugind. 

Iar problema fundamentala a acestei civilizatii este aceea ca oricit de “performanta” ar fi in “ a distruge” tot ce a construit, asta nu inseamna nici pe departe ca a capatat intelepciunea de a “desface” ce-a facut.

Oricit ne-am imagina scenarii apocaliptice, in care miscarile mondiale de “protest” ar flutura drapeluri victorioase peste ruinele “Wall Street-ului”, in care “guverne oculte” ar extermina nu stiu cite “treimi” din populatia planetei si ar instaura nu stiu ce “ordine mondiala noua”, niciodata nu vom fi capabili sa ne imaginam aceasta ordine in afara instrumentelor “vechi” pe care le avem la dispozitie, in afara conceptelor machiavelice. Pentru ca nu avem "instrumente noi". Pentru ca NU EXISTA aceste instrumente. Nimeni nu s-a preocupat sa le creeze. Nici o “ordine mondiala” nu va fi in aceste conditii “noua”. Nici o miscare protestatara nu va fi capabila sa faca altceva decit sa “distruga”, nu sa “desfaca” si cu atit mai putin sa “puna ceva in loc”. Altceva decit tot ceea ce a distrus. Daca ar fi existat vreo “solutie noua” la "problemele vechi", s-ar fi aplicat ea demult.

Dar nu exista. O solutie trebuie “cautata”. “Trebuie “creata”. Trebuie “experimentata”. O “solutie” nu poate veni asa “din senin”. Nu poate veni din “nimic”. O “solutie” nu poate veni decit din “elementele” acestei lumi, “desfacute” cu grija, pastrate cu grija, nu distruse cu ura si “refacute” intr-o alta forma si in zone “izolate” de lumea veche.  Ori nimeni, absolut nimeni nu se ocupa acum in lumea asta de asa ceva.

Oamenii graviteaza bezmetici intre a cere cu disperare o “mina de fier”, un “Hitler” care sa faca “ordine” in lume si a “distruge” cu perseverenta si nebanuita ura tot ceea ce le sta in cale.

In Libia si in toata Africa de Nord oamenii isi "vineaza" cu frenezie “despotii”. Acum citiva ani, nici nu le-ar fi trecut prin cap asa ceva, asa cum nici romanilor nu le-a trecut prin cap prin anii ’80 ca vor ajunge vreodata sa-si vada peretii caselor din urbile lor linistite, ciuruite de gloante si caladrimurile inrosite de singe. In acelasi timp insa, combatantii din toata Africa de Nord, consuma munitie, beau coca cola, maninca hamburgheri dar mai ales... cheltuie bani. Iar dupa ce obosesc de vinat “forte proguvernamentale”, se duc “acasa” unde aprind “lumina”, se spala cu apa calda de la robinet, si continua sa-si plateasac taxele si serviciile publice pe care le-au folosit, acelorasi “guverne” pe care le distrug cu atita “patos revolutionar”. Si ca sa se duca sa-si plateasca taxele si serviciile publice, pasesc pe trotuarele acelorasi strazi pe care cu numai citiva ani  in urma, ardeau “drapele americane” si jurau credinta despotilor care-i indemnau atunci sa faca asta. Conduc "masini moderne", de care cu numai citeva zeci de ani in urma nici macar nu auzisera.

In Londra, stirile ne vorbeau mai deunazi ca oamenii dau foc la tot ceea ce le iese in fata. In acelasi timp insa, se folosesc pentru asta de laptop-uri, de retele sociale, de telefoane mobile, beau coca cola sau alcool, fumeaza tigari, iar cind obosesc de atita “dat foc”, se urca in niste “masini”, alimentate cu “benzina” si se duc in niste “case” carora nu le dau foc, pentru ca sint "ale lor" si se odihnesc, beneficiind de gaz natural, curent electic si apa de la robinet.

In America, sau Spania, sau Grecia, si nu peste multa vreme in toata lumea, oamenii viseaza sa danseze peste ruinele institutiilor guvernamentale sau financiare, blocind tot ceea ce mai functioneaza inca. Chiar si un copil ar fi hotarit, cindva, sa transfere toata productia mondiala in China in fata unui scenariu atit de apocaliptic.

In "lumea civilizata", in "Lumea Intiia", oamenii s-au obijnit sa "consume" si s-au "dezobijnuit" sa "produca". Le-a placut foarte tare asta, (cui nu i-ar palce?) si cind nu au mai avut bani de pe urma muncii lor productive, au cerut "bani cu imprumut". Sigur, au venit "emigranti" ca sa munceasca-n locul lor. I-au platit si pe acestia tot cu "bani de imprumut". Iar acum, i-a lovit pe toti "amnezia" si nu mai stie nimeni "cui" sint datoare bancile si statele lumii. Inca odata, in loc sa "dezinventeze" consumul cu orice pret", oamenii au inventat "consumul pe datorie". Iar cind li se cere sa "plateasca datoria", au “identificat” din nou dusmanul... a nu stiu cita oara de-a lungul istoriei. Acuma nu mai sint “burghezii” lui Lenin si nici “evreii” lui Hitler, sau vreo alta “rasa”. Acuma sint “bancherii” si “speculantii” de pe Wall Street. Acuma sint “marile corporatii” si “dolarul” insusi. Pentru ca cineva le-a “indicat” acest dusman. De parca acesti “dusmanii ai popoarelor” actuale, ar avea vreo “personalitate”. De parca vreunul macar din acesti “dusmani”, ar putea fi “identificat” in carne si oase. Pare ca niciodata Cervantes nu a fost mai actual decit acum.

Oamenii si-au propus sa “dea foc lumii”, pentru ca li s-a parut "corect" cind li s-a "sugerat" sa faca asta prin "puterea exemplului" unor "huligani" de meserie, remunerati pe state de plata pentru huligania lor "revolutionara", pina cind “sobolanii” vor iesi afara si vor da socoteala. Dar "cine" este dusmanul? Cu cine se vor “bate” insa pentru "drepturile lor"? In special dreptul "fundamental" de "a consuma", oricit, "pe datorie"? Cu “morile de vint”? Nuuu. Evident, cu “vecinii” lor din aceleasi orase, “deghizati” insa in “politisti” sau in “soldati” sau in “functionari de banci”, etc.. (Un razboi al “oamenilor, sau al “etichetelor”?) In acelasi timp insa, ei “oamenii”, dar TOTI oamenii, se folosesc de aceleasi ultime inventii tehnologice, beau aceleasi coca cola sau alcool, maninca aceiasi hamburgheri,  beneficiaza de aceleasi servicii publice, dar mai ales... cheltuie aceiasi bani pe care ii dezaproba cu atita ura, si si-si consuma tot restul timpului vietii lor pentru a-i obtine... cu orice “pret”. Chiar si cu pretul "vietii". A vietii "altora", evident.

Nimeni, nicaieri, nu si-a imaginat nici macar o secunda, ca actiunile lor, nu pot conduce decit la o lume fara laptop-uri, internet, telefoane mobile, coca cola, gaz natural curent electric sau benzina, daca actiunile lor ar putea avea vreun oarecare succes. Nu numai ca nu vor mai putea consuma "in exces". Nu vor mai putea consuma nici macar pentru a "supravietui".

Nici ei si nici institutiile corporative, militare, financiare, guvernametale sau informative, oculte sau neoculte, care instiga si finanteaza astfel de activitati si care se intrec in a inventa scenarii cit mai “apocaliptice” si teorii cit mai “conspirationiste” si-n a bombarda mediatic cit mai eficient masele cu ele. Singurul lucru de care au fost in stare insa “bogatii lumii” si "factorii de raspundere", a fost sa se “asigure”, inconjurindu-se de"averi", de “armate private” de mercenari, in fata unor vremuri ale lui “scapa cine poate”, sperind ca astfel, ei vor “putea” scapa.

Indiferent insa de “cine” si “cum” va “scapa” din asta, mai devreme sau mai tirziu, cineva, undeva, va intelege ca mergind pe aceleasi “cai gresite”, nu va putea ajunge decit la acelasi deznodamint. Ca daca “a scapat”, a scapat doar... din greseala. Ca nu a fost decit o “intimplare”. Ca “disolutia” nu este si nu poate fi niciodata “o solutie”. Ca “despotia” oricit ar fi de “inteleapta” nu poate decit sa “dezbine” pentru "a conduce” si nu poate conduce decit spre o aceeasi “anarhie absoluta”, iar “anarhia” oricit de “absoluta” ar fi ea, nu poate decit sa reclame o “despotie inteleapta”. Ca aceste concepte, se invirt intr-un cerc vicios perpetuu si ne-au facut sclavii lor. Sintem sclavii propriilor noastre concepte, si nicidecum ai vreunui “guvern mondial”. sau ai “altor oameni”.

Sintem sclavii propriilor noastre minti. Si-atit.

Viata de apoi

Intregul sens al vietii noastre s-ar narui daca am fi izolati de acea functie cerebrala pe care o numim MEMORIE.

Viata de “dinainte de moarte” deci, poate fi denumita in ultima instanta, simplu, “memorie”. “Amintiri”. Sau “memories” cum le zic anglo-americanii. “Recuerdos” cum le zic spaniolii. (Alte limbi nu stiu).

“Viata de dupa moarte” deci este si ea la rindul ei, in ultima instanta, o chestiune de “gestiune a memoriei”.

“Viata de apoi” are sens numai si numai in contextul informational al evenimentelor a caror “reprezentare” este stocata intr-un “dispozitiv specializat”.

Am putea spune ca “traim”, numai si numai atunci cind avem “acces” la acest dispozitiv. Intr-un stadiu de “coma profunda” nu am mai putea spune ca “traim”, si chiar daca restul lumii ar presupune ca “auzim” sau simtim in vreun fel ce se intimpla in jurul nostru, nimeni nu-si aminteste asta dupa ce s-a “trezit” din coma. Restul lumii, numeste acea “stare de coma” un “stadiu vegetativ”.

Daca lucrurile stau asa, si stau, am putea sa ne imaginam o definitie noua a propriului nostru “eu”. Am putea capata o mai mare libertate in a ne intelege si gestiona propria noastra existenta. Astfel, ne-am putea imagina un viitor in care, (si s-au facut multe filme pe tema asta), un viitor in care deci, ne-am putea alege “eul” pe care sa-l atribuim structurii noastre biologice. Sigur ca am scapa cu geru de teama ca “tranzitia” de la structura noastra biologica la o alta structura biologica sau electronica, ne-ar face sa ne pierdem propriul nostru “eu”. Teama ca stfel, n-am mai fi “noi”.

Teama este insa reala, dar nejustificata. In realitate, in fiecare seara deci de citeva mii de ori de-a lungul a ceea ce numim “viata noastra”, ne aflam in fata acestei “tranzitii”. In  fiecare dimineata ne “trezim” in “alta” structura biologica a carei particularitate este doar aceea ca are deja inserate in structurile sale de memorie, in mare parte, aceleasi informatii de dinainte de “a adormi”. De a inceta sa mai “stim”.

Probabil ca intr-un viitor, oamenii vor inventa companii care sa produca “eu-ri”. Euri celebre, eu-l lui Alexandru ce mare, al lui Hitler, al lui Kant sau Aristotel. Personal mi-as cumpara eu-l lui Socrate. Sigur ca as fi tare curios cum s-ar simti eu-l meu in structura biologica  a unei fete frumoase si tinere. Macar pentru citeva zile.

Cu siguranta este numai o chestiune de timp, pina cind din punct de vedere tehnologic aceasta va fi posibila.

Oricum mi se pare o solutie mult mai “umana” pentru marile probleme ale umanitatii decit instaurarea unui “guvern mondial” care sa “anihileze” doua treimi din populatia globului. Practic enorm de multe din problemele cu care aceasta civilizatie se confrunta vin si din incapacitatea “tehnica” actuala a eului uman, de a se separa in vreun fel de “trupul biologic”. Teama de “a muri” de a “suferi in saracie” ii face pe multi, pe foarte multi, sa se iconjoare de structuri materiale pe care le numesc “averi” si care le dau “putere” de a discerne asupra structurilor materiale ale altora. Asta le da o anume “siguranta” in fata acestor “frici”. Neputind avea acces la o structura biologica la care “eul propriu” sa fie detasabil, atasat unei alte structuri, se inconjoara de elemente materiale care sa-i asigure structurii de care dispune o serie intreaga de “senzatii” pe care le fura practic de la alte structuri biologice.

Sigur ca apartenenta unui “eu” la o sructura biologica, este temporara. “Eul” lui Socrate spre exemplu, nu mai exista pentru ca nu s-a putut din punct de vedere tehnologic sa fie “conservat” Nimic si nimeni insa nu ne impiedica sa nu intocmim o lista a personajelor importante, care s-au perindat prin instoria acestei umanitati, ale caror “euri” sa nu fie “reconstituite” intr-o “Banca Universala a Eu-rilor Umane”. Este dupa parerea mea, produsul final, ultima frontiera a industrialismului actual, ultima frontiera a acestei civilizatii, este “produsul”, “marfa”,  care va marca trecerea catre un alt nivel de civilizatie.

In aceste conditii nu s-ar mai pune problema “apartenentei”, eu-lui la o structura biologica. “Viata de apoi” ca si “viata insasi” si-ar perde sensul. Sau ar capata sensuri cu totul si cu totul noi. Sau ar ramine doar niste concepte care au animat preistoria fintei umane. Simple instrumente de tranzitie, care au facut posibila trecerea catre “fiinta universala”.

MATRIX este o creatie intelectuala extraordinara. Are insa o mica problema: odata asigurate condittiile vitale ale structurilor biologice, nu mai este necesara o “lume conceptuala” care sa semene cu cea “reala” in care traim acum. Pentru ca in aceasta lume, toate structurile sociale sint adaptate “supravietuirii”, mentinerii deci in functiune a unor structuri biologice pe seama altora. Aceasta are multe aspecte total anacronice care in cazul filmului “Matrix” sint mentinute. Ideea de “detasare a eu-lui de trup” este insa un mare pas inainte al acestei civilizatii. Un pas dintr-un lung sir care va urma.

Megatendintele umane la ora actuala se indreapta catre o astfel de “tranzitie”. Aparitia a tot felul de programe informatice de tip “second life” sau a “jocurilor electronice” care acupa din ce in ce mai mut timp din viata multor oameni, “filmele cinematografice”  insasi, nu sint decit “semne” ca omenirea se indreapta catre o “detasare” finala de “structurile biologice”, neperformane si alterabile, consumatoare de “resurse” inutile, intr-o “competitie” absurda si distructiva.

IMORTALITATEA deci nu este numai posibila. Este ABSOLUT NECESARA. Nu ne lipseste decit o “abordare corecta” a problemei.  

“Realitatea exterioara” nu exista pentru ca nu poate exista nimic “exterior”

“Lucrurile se “misca” din ce in ce mai “repede” spre “centru” si din ce in ce mai “incet” cu cit ne departam de centru”.

“Miscarea” este definita actualmente ca o “stare”. O stare “opusa” celei de “repaos”. Dar daca “repaosul” nu exista in realitate, cum ar putea exista “miscarea”?

“Miscarea” mai este definita si ca o “schimbare de pozitie”. De “loc”. De “locul” pe care ceva il “ocupa” in univers. Asta desigur, presupune ca “acelasi” loc nu poate fi “ocupat” de doua sau mai multe “ceva”-uri.

Si totusi “locul” unui organism este “invadat” de bacterii. “Locul” unui atom este invadat de radiatii. Atunci vin si intreb: care sa fie acel loc care sa nu poata fi “invadat” de nimic”?

La rindul sau un “loc” nu poate fi “definit: decit de catre un “observator”. Ca sa poata “exista”, un “loc” anume trebuie sa se “refere” la ceva. El este deci un “element de referinta”. Daca nu exista nici o “referinta” si notiunea de “loc” isi pierde orice sens. Atunci cum putem vorbi despre “loc”, “pozitie”, sau “miscare” ca o “schimbare de pozitie”, in asa numita realitate de dincolo de noi”

“Locul” deci nu exista decit in “interiorul” a ceva. Daca ne plasam “dincolo” de un anumit “interior” nu facem decit sa “extindem” acelasi interior. Atunci “ceva”, indiferent ce, ramine in acel “interior”. Ramine parte din el. Nimic nu poate exista “in afara” unui “interior” fara ca afirmatia sa-si piarda orice sens.

Categoric deci” REALITAEA EXTERIOARA NU POATE EXISTA”. Nu poate sa existe decit o “realitate interioara”.

Perceptia lucrurilor exterioare noua nu poate decit sa ne aduca serioase probleme.

Este deci absolut falsa premiza plasarii acestui univers intr-un “spatiu gol universal”. Intr-un “vid absolut”. Este aberanta tendinta actuala de a “presupune” alte universuri vecine sau “paralele”. Nu putem vorbi decit de un singur univers, adimensional.

Nimic niciodata nu se poate “masura” in “exterior” fara o unitate de masura interna. Dar atunci cind plasam in presupusul “exterior” acea unitate de masura nu facem decit sa extindem acelasi interior fata de noi insine ca observatori. Nicidecum nu “iesim” din noi insine.

Lucrurile nu se pot “masura” decit numai si numai in “interiorul” a ceva si aceasta “actvitate” nu poate fi facuta decit de un “subiect” care “observa”. Care nu poate “observa” fara sa “compare”. Fara sa “marcheze diferente” pe un “tablou de bord”

 Deci “marimea” sau “micimea” nu au nimic de-a face cu universul.

Consecintele acestei afirmatii sint imense. Oricit de “mare” ni s-ar pare acest univers, el nu este nici “mare” si nici “mic” El este pur si simplu “adimensional”. Este aberanta cautare a nu stiu cite “dimensiuni”. Chiar nu este important sistemul nostru de “referinta”, “uni”, “bi” “tri” sau “multi-dimensional”.

Notiunea de “marime” sau “distanta” are mai mult de-a face cu “putinta” sau mai ales cu “neputinta” noastra de a “produce” o cantitate de “schimbare”. Cu neputinta noastra de a “gestiona” aceasta schimbare.

Aici insa este vorba despre “algoritm”. Despre “procedura”. America-i departe, dar depinde de “modalitatea” prin care “ajungem” acolo. Innotind, zburind, sau teleportindu-ne. Problema nu este insa “cum” ajungem dintr-un “loc” in “altul” ci ce anume inseamna “a fi” intr-un anumit “loc”.

Civilizatia actuala s-a confruntat la un moment dat cu problema existentei sau inexistentei fizice intr-un anumit loc. Astfel, sa te “deplasezi” sau sa “dai un telefon” sau sa “mandatezi pe cineva” au devenit chestiuni aproape similare, sau care cel putin au “acelasi efect”, putindu-se substitui una cu alta. Oamenii au invatat relativ repede ca “pot fi” intr-un anume loc “fara sa fie” de fapt acolo.

Deci “deplasarea” fie “voit” fie “aiurea” produce o cantitate anume de schimbare. Deci indiferent cum “ceva” anume se “deplaseaza” acel ceva produce “o schimbare”. El “dispare” dintr-un context si “apare” in alt context, trecind printr-o “succesiune” de contexte intermediare.

Ca sa “ocupe” un “loc” acel loc trebuie sa fie “liber”. Ca sa poata fi liber, ceea ce exista in locul ce trebuia acupat, ceea ce exista initial acolo trebuie sa-si gaseasca un alt loc, de asemeni liber.

Problema este ca singurul loc “liber” nu poate fi decit acela din care “ceva”-ul initial a “plecat”. Altfel sintem obligati sa presupunem o multime de locuri “libere” pe care ceva-ul nostru sa le ocupe succesiv, descriind o “traiectorie” identica cu un “drum liber” fara obstacole.

Aici insa ne confruntam cu alte doua concepte discutabile, si anume acela de “gol” sau de “plin” si mai ales de corespondentul acestor concepte in realitate.

Si avem aici o serioasa problema pentru ca e foarte simplu sa definim “golul” dar ne este foarte greu sa definim “plinul”.

Oamenii de stiinta s-au confruntat nedumeriti cu diferenta enorma intre dimensiunile unui atom in comparatie cu cele ale nucleului si ale electronilor care graviteaza in jurul sau. Este clar ca acest univers este mai mult “gol” decit “plin”. Dar ce inseamna “plin”?

Nu avem oare iar de a face cu un “concept” fara corespondent in realitate?. Conceptul de “plin” nu are oare mai mult de-a face cu o “structura” decit cu acel “ceva continuu”, material, pe care ne-am obijnuit sa-l percepem”?

Electronii trec nestingheriti prin “structura” metalului, la fel cum soarecele intra nestingherit in gaurica lui fara ca pisica sa poata intra acolo dupa el. Raportul dintre “gol” si “plin” este prea mic pentru pisica si suficient de mare pentru soricel. Dar cum este el in realitate?

Cit din acest univers este “plin” si cit este “gol”?. Oare notiunea de “plin” nu este si ea o inventie de-a noastra prin care sa ne justificam propria neputinta? Care sa fie cea mai mica si cea mai mica “entitate” care sa poata fi considerata “plina” fara ca imaginar cel putin sa ne mai putem face si mai mci astfel incit aceasta sa ne para “imensa”? Sigur ca daca ar fi sa vorbim in “dimensiuni”, aceasta entitate, “cea mai mica”, nu poate avea dcit dimensinea ZERO. Si-atunci cum mai putem “suma” aceasta dimensiune incit sa ne rezulte o “valoare”?

Oricum am da-o dimensiunea acestui univers nu poate fi alta decit “zero”. Iar “plinul” nu poate fi atribuit decit “nimicului”. “Materialitatea” universului este doar o “gogoasa”. Orice incercare de a intelege acest univers din perspectiva “materialitatii” este o pierdere de vreme. Oamenii nostri de stiinta, evrei sau nu, se afla pe un drum total gresit.

Nu ne putem deci “dematerializa” pentru ca nici nu am fost vreodata materializati. Iar problema aici nu este a “materialismului” i calitatea de curent filozofic ci a modului de interpretare a materialitatii insasi. Nu este vorba despre “opozitia” intre “materialism” si “Idealism” . Este pur si simplu o problema de “perspectiva”. De punct de vedere. Iar eroarea vine din plasarea “lucrurilor” in “exteriorul” nostru.

Va trebui mai devreme sau mai tirziu sa ne obijnuim oricit ne-ar fi de greu, sa intelegem acest univers ca nefiind altceva decit “eu insumi”. Eu sit cel ce “arde” acum in steaua din constelatia “Andromeda”, eu sint cel ce scrie acum aceste rinduri. eu sint cel care le citeste, eu sint presedintele Statelor Unite, eu sint Socrate sau prima fiinta care a iesit din apa, eu sint prima celula vie si si ultima, eu sint TOTUL, ACUM si AICI.

Fie ca vrem fie ca nu, fie ca ne va fi “util” fie ca nu, vom fi nevoiti mai devreme sau mai tirziu sa facem acel “salt” catre o CONSTIINTA A TOTULUI, si sa ne redefinim in consecinta, in “lumea” noastra interioara si nu intr-o presupusa “realitate exterioara”.

La inceput a fost... NIMICUL

La inceput?

Nuuuu!

La inceput a fost…NIMICUL

Si-abia pe urma restul… indiferent ce.

Si pentru ca el ERA, el insemna CEVA. Sigur ca putea sa nu existe nici macar "nimic"-ul. Dar exista. Ei da, "nimic"-ul exista si inseamna de-atunci, pina si in ziua de azi, "ceva". El este insusi "nimic"-ul. Oricine astazi vrea sa faca referire la "nimic" nu poate sa se refere decit la "ceva" care "exista" "neexistind". Si "nu exista "existind". Pradoxal. Asa-i? Inexistenta existentei si existenta inexistentei insasi. NIMICNICIA.

Este absolut incontestabil. Nu e nevoie de nicio stiinta si de nicio religie care sa afirme sau sa confirme si nici sa infirme asta: la inceput a fost… NIMICUL. Adica nici macar "inceputul" care in consecinta este lipsit de sens "la inceput". Ca de altfel si "inainte" de orice "inceput". La fel de lipsit de sens, ca si cum ar spune cineva, foarte serios si grav, ca "la inceput a fost inceputul".

Si pentru ca el ERA, el insemna CEVA.

Iar "ceva", binenteles ca nu inseamna nimic. Adica orice ar fi acel "ceva" el inseamna insusi "nimic"-ul. Nimicul nenimicnizat. Autoexclus tocmai de sine insusi si chiar pe sine insusi din "nimicnie.

Dar pentru ca se plictisea de unul singur in mijlocul nimicului, "ceva"-ul intr-un tirziu s-a descoperit pe sine insusi. Si nu mica i-a fost surprinderea "ceva"-ului "nimic" sau "nimic"-ului "ceva", cind a descoperit ca de acuma, el insusi este ALT "ceva". Nu mai e "marele nimic". Si nici macar nu stie ce. E ALT "ceva".

Si nu mica i-a fost "durerea de cap" "ceva"-ului "nimic" sau "nimic"-ului "ceva", cind intrebat de jurnalisti "cum poate el sa fie in acelasi timp "cea" si "altceva", s-a incurcat, ba s-a pierdut de tot si n-a stiut ce sa mai spuna.

Stia "ceva"-ul ce stia!

Si Dumnezeu daca era

n-ar fi putut decit sa stea

mereu "ceva" in "altceva".

Dar Dumnezeu… el chiar era!

Si-atunci, e greu de spus de ce de-"atunci", mereu exista cite un "inceput", care sfirseste invariabil in "nimic". El insusi un "inceput" la toate. Pina si siesi insusi. "Inceputul inceputului". Nesfirsit inka, kaci odata sfirsit, ar fi din nou, si iar… si iar… "nimic"-ul. Acel "ceva" in "altceva", paradoxal "nimic" dar "TOTUL".

Abia plecara jurnalistii insa, si "ceva"-ul se puse pe un ris… galactic. Zguduitor. Eterne nemarginiri nimicnice, galactizante si galactizate, se cutremurau de risul lui atotcuprinzator. Etern. Dar ingaduitor. El intelese-atunci ca intebarea lor era cu tilc. Era capcana. Inselatoare si tendentioasa. Sigur ca da. Pai care "timp"?. "Ceva"-ul "alt-ceva", nu inventase inca "timpul". Nici jurnalistii gilcevitori nu-i inventase "inca". He he!. Asta da gluma"!. Nu-l inventase inca nici macar pe "inca". Abia se inventase pe sine insusi in mijlocul "nimic"-ului "ceva". El, "ceva"-ul "nimic" contemplindu-se pe sine insusi si minunindu-se de "minunea" de care-a fost in stare. Aceea de-a se putea contempla pe sine insusi fiintind in nefiinta.

Nu lunga ii fu insa bucuria "nimic"-ului atit de mindru de minunatia sa, caci iute se-ntrista din nou "nimic"-ul:

"Ceva", ceva… dar CE?

Abia acum devine insa palpitant "nimic"-ule: Cum "ce"? ORICE!

ORICE nimicule. Stai linistit! Nu fii ingrijorat! Nici trist.

Acolo, sus, in "lumea ta", "nemuritor si rece",

Orice poti fi, numai de-ai vrea.

"Norocul te petrece"

Caci far’ de sfirsit si fara de-nceput este "gilceava inteleptului cu lumea" si "teama" nimicniciei de sine insusi, care "de frica" de ea inasi devine ceva, care astfel si numai astfel ia "fiinta". Devine. ESTE.

Atunci si numai atunci "ceva"-ul "este" si EU si TU in UNUL. In mijlocul "nimic"-ului. Dincolo de care nu mai exista niciodata NIMIC. Caci… da nimicule! Esti norocos desigur. Oricind poti ca s-alegi. De "vrei" sa FII nu trebuie decit sa VREI. Dar asta este "partea buna" caci daca vrei sa "fii", nu poti sa fii decit ori TOTUL ori NIMIC. "Norocul te petrece" insa. Oricind poti sa alegi. Dar daca ai ales ca sa fii "totul", nu mai poti fi "nimic". N-ai cum. Iar daca vei alege sa ramii nimic, nimic vei fi pe veci. A ta e optiunea. "Libertatea" insa inseamna "a pune conditii". UNUL nu poate sa existe niciodata decit ca "EU" si "TU ca un ALT EU".

Si daca te incapatinezi sa ii gasesti un nume poti sai ii spui oricum Chiar si AMOR ii poti spune daca vrei. "Norocul te petrece" nimicule. Poti sa ii spui cum vrei. Chiar si "amor"

He he" dar daca-i spui "amor", atunci "eu" trebuie sa fie "el" si "alt eu" trebuie sa fie "ea", si amindoi in "unul". Adica "unul" nu poate sa "fie" facut decit dintr-un "el" si o "ea", pe care dac-o sa-ti traca prin cap nastrusnica idee sa-i separi cumva, nu ai sa poti s-o faci decit de o maniera violenta. Brutala. Salbatica. Rupindu-i "unului" jumatatea care-l definea ca un intreg, si "lasindu-i pe lume" ca pe niste "jumatati". Niciodata intregi. Si niciodata "la fel". Mereu unul, va fi "alt" fel decit celalalt. Doua entitati CONTRARE

Dar ENTITATI in fond si la urma urmei.

Fiecare din entitati va fi UNUL fata de sine, dar a ramas stabilit deja din paragraful anterior ca UNUL nu poate exista decit ca EU si TU in UNUL. O UNIUNE DE CONTRARII. Deci daca ii "rupi" unului "jumatatea contrara", lucru pe care nu ai sa poti sa-l faci fara sa te astepti la reactii cel putin la fel de violente ca a ta, singura "ratiune de a fi" a "jumatatii" nu poate fi decit aceea de a fi "contrara" si de a CAUTA sa se REINTREGEASCA. Singura ei ratine de a fi nu va putea fi deci decit ATRACTIA. Singura ei ratiune de a fi nu poate fi decit aceea de a se simti mereu atras de contrariul sau si de a face tot ce-i sta in putinta sa-si atraga catre sine contrariul, apelind la absolut orice mijloace.

Odata "rupte" jumatatile ele devin "contrarii" intr-o perpetua "cautare de sine in altul". Iar aceasta "cautare de sine in altul" devine deja o "entitate in sine" devine liantul universal, devine acel "cum" al lucrurilor toate, devine "amorul insasi", devine "atractia insasi". Gravitatia. Devine "ceea ce tine lucrurile legate in unitate"

Dar "unitatea", UNUL, nu "cauta" nimic. Unul nu se poate atrage pe sine. Atractia nu poate avea efect asupra "unitatii" decit daca o identifica de o maniera "contrara". Altfel, daca o identifica de o maniera identica, atractia insasi devine contrariul sau. Adica RESPINGERE.

Frumos! Nu-i asa? "Atractia" si "respingerea" sint partile componente ale unui "intreg". Sint "contrariile" care aclatuiesc "unul". Eu ti-am spus ca poti sa-i spui cum vrei".

Atractia fara respingere nu exista. Ele sint "fortele egale dar de sens contrar" de care pomenesc uneori "inteleptii" lumii. Dar "inteleptii" fara "prosti" la ce-ar mai fi-ntelepti? Prostia este deci "ratiunea de a fi" a intelepciunii, iar "prostii" fara "intelepti" n-ar mai fi "prosti" caci prosti fiind, cum ar putea ei sa priceapa ca sint "prosti"daca nu le-ar spune-o un "intelept". Pentru asta ei au mereu nevoie de "intelepti", care insa nu mai sint atit de "intelepti" daca-i spun "prostului" ca-i prost, caci mare va fi furia care pe-acesta-l va cuprinde-atunci.

Desigur ca "fortele egale si de sens contrar" se atrag. Se atrag pina se regasesc. Si cind se regasesc se contopesc intr-o unitate de "contrarii contopite" care numai sint contrarii. Devin LA FEL, si asta le enerveaza enorm. Atit de mult ca se rup una de alta. Si se resping pina devin din nou contratii, ca sa se caute din nu, sa se contopeasca si…

De ce Pentru ca "atractia" si "respingerea", sint jumatati contrare ale aceluiasi intreg. Fiecare este ratiunea de a fi a celeilalte. Respingerea este "respingere" pentru atractie, este contrara ei, iar atractia este respingere in fata atractiei. In fata ei insisi. Atractia daca se priveste in oglinda nu se poate vede pe ea ci ca pe ALT ceva, ceva contrar ei, ea se vede ca fiind "respingere" si asta o "atrage" irezistibil. Si nu are neaparat nevoie de oglinda pentru asta. Atractia are "respingerea" in sine insusi. Parte din ea. Atita doar, ca pentru ca sa poata sa se "vada", are nevoie de sine insusi ca un ALT cineva care s-o priveasca. S-o confirme. Sa-i spuna: "da iubire sigur ca esti tu ceea ce vad acuma eu. Sigur ca "eu", sint "tu" de fapt "pe invers"". Adam-ul din caosta Evei. Eu sint CREATIA TA. Eu nu exist decit pentru ca TU EXISTI. Iar daca tu n-ai exista. Atunci EU TE-AS FI CREAT ORICUM caci fara tine ce-as mai fi eu?

NIMIC

(14 noiembrie 2010)

ACELASI sau ALTUL

Intelegerea umana depinde enorm de descrierea pe care omul o atribuie notiunilor de “acelasi” sau “altul”, de continutul filozofic mai ales al acestor termeni.

Avem pretentia ca putem face diferenta intre “acelasi” lucru si doua lucruri “diferite”. Lucrurile insa nu sunt deloc simple aici.

Intrebarea este: “Exista in realitate doua obiecte identice?” Daca da, atunci cum putem stabili, altfel decat subiectiv, care din ele este “unul” si care este “celalalt”?

In viata de zi cu zi, atribuim etichete, numere, serii, obiectelor carora nu le putem percepe diferentele. Doua bile albe de biliard sint imposibil de diferentiat cu organele noastre primitive de simt. Putem intelege ca una este una iar cealalta este o cu totul alta. Am putea sa ne folosim de un artificiu. Vopsim o bila in rosu, si atunci una din ele ramane “cea alba” iar cealalta este “cea rosie” Calitatea lor de a fi in mintea noastra “identice” dispare. Fiecare din ele capata o alta “identitate”

Povestea asta este insa valabila numai si numai dupa “marcarea” intr-un fel sau altul a obiectului, dupa modificarea “identitatii” sale, si este valabil numai si numai pentru noi cei care intelegem notiunea de “rosu” ca fiind cel putin “diferit” de “alb”.

Universul insa este atit de indiferent la temerara nostra activitate. Realitatea exterioara noua, mesei de biliard spre exemplu, sau muntelui Everest,  nu ii pasa citusi de putin care este “una” si care este “cealalta”, chiar si vopsite diferit.

Si-atunci ma intreb: Exista oare vreun echivalent in realitate caruia sa-i corespunda cuvantul “acelasi”? Exista “identitatea” in sensul a doua obiecte “identice” in realitate? Pot fi in realitate doua obiecte “identice”? Sau conceptul de “identic” este si el doar o inventie umana, un instrument teoretic, strict teoretic, pe care il punem in locul incapacitatii noastre senzoriale de a diferentia lucrurile sub o limita anume data de parametrii fizici ai organelor de simt, sau chiar a instrumentelor ajutatoare.

Sigur, s-ar putea replica cum ca bila alba este azi, aceeasi cu cea alba care a ramas ieri dupa ce am vopsit una din ele in rosu. Si aici insa avem mari probleme. Daca ar fi fost fabricata cu citeva milioane de ani in urma, doar din diamant sa fie ca sa reziste deteriorarii. Aceasta deteriorare, nu se produce instantaneu, ci treptat. Oricat am privi-o jurand ca este aceeasi de ieri, ea nu mai este “aceiasi”. Am putea spune ca “da, este aceeasi, dar mai batrina cu o zi si mai deteriorata cu o anumita cantitate de “perisabilitate”. De imbatrinire. Dar daca bila “rosie” este “alta” pentru ca acum este “altfel” decat cea alba, de ce cea alba de ieri ar fi “aceiasi” cu cea de azi din moment ce este si ea la randul ei diferita de cea de ieri, este mai “batrina” cu o zi si implicit mai oxidata, mai uzata.

Se naste atunci intrebarea: “de unde si pana unde este un obiect ACELASI, si mai ales de cand si pana cand?”

Este periculos sa ne hazardam sa impunem “limite” in acest sens, pentru ca la viteza cu care se rotesc electronii fiecarui atom din compozitia respectivului obiect nu am ajunge, nicaieri altundeva decat tot la limitele propriilor noastre organe de simt, fie ele si ajutate de microscoape electronice oricat de performante.

Nici cu notiunea de “diferit” nu avem prea mult noroc, pentru ca aici lucrurile sunt chiar si mai complicate. “Diferentele” am vazut destul de clar ca nu exista decat pentru un “evaluator” al acestora. Un “subiect” care “observa” si “constata” sau “percepe” o diferenta cat de mica. Altfel... cand “subiectul” in speta nu mai e capabil sa “perceapa” nu mai constata decat ca trebuie sa aplice notiunea de “acelasi” si sa-si vada mai departe linistit de treaba lui. Deci, “diferentele” exista oare in realitate, sau sint doar un simplu “inventar” de instrumente la fel de teoretice de care un “subiect” si numai el se foloseste pentru a nu “confunda” capra cu varza.

Ca un fel de “concluzie” deci: in univers nu exista nimic care sa poata fi “acelasi” si in acelasi timp nu exista nimic care sa poata fi “diferit”.

Sigur ca este o concluzie stupida. Dar nu sant foarte sigur daca este doar stupida sau pur si simplu pripita. Mai degraba as concluziona ca nu avem inca la dispozitie o “conceptie” care sa puna de acord intre ele aceste notiuni, care sa permita o intelegere a realitatii mai aproape de “realitate”

Si oricat ni s-ar pare de aberant, totusi intreaga mentalitate umana depinde de aceste notiuni. A fost construita avand drept fundament aceste notiuni. Daca acestea sunt eronate, atunci toata mentalitatea noastra este eronata. Nu ne mai ramane decat sa ne multumim cu gindul ca ne aflam in pragul unei descoperiri epocale, descoperiri unor sensuri, a unor definitii noi ale acestor concepte sau a inventarii unor cencepte noi.

Insasi intelegerea noastra depinde enorm de aceste notiuni. Tot esafodajul social, juridic sau mai stiu eu ce, ar putea sa sa faca tandari in fata desfiintarii acestor notiuni. De ce? Pentru ca nu am mai sti daca EU, sint “acelasi” de atunci de cand eram copil, sau sint un cu totul “altul”. Nu as mai sti nici macar daca EU de acum un minut am fost acelasi de acum din moment ce mi-au murit nu stiu cate mii de celule si au fost inlocuite de “altele”. Este stabilit stiintific faptul ca toate, dar absolut toate celulele umane se inlocuiesc la un interval fix de timp, functie de tipul celulei respective.

Nuuu, lucrurile nu sunt deloc simple aici. O sticla sparta este “aceeasi” sticla, dar sparta. Dar in acelasi timp, ea nu mai este totusi o “sticla” ci avem de-a face doar cu niste “cioburi”. Notiunea de “ciob” insasi a fost inventata pentru a face... “diferenta”. Diferentra intre “o sticla” si “o sticla sparta”. O “sticla” si un “geam” sint facute din “acelasi” material. Si totusi o sticla e o sticla, iar un geam e un geam. Iar un “ciob de sticla” e UNA iar un ciob de geam e ALTA. Dar pana la un punct. Dincolo de acel punct insa... lucrurile se complica. Daca pulverizam un ciob ne va fi imposibil sa stabilim daca “praful” acela alb rezultat e de la un ciob de “sticla” sau unul de “geam”. Daca mergem si mai departe cu descompunerea, am putea ajunge la simplii atomi, de siliciu, de oxigen, etc.,  sau o lingurita plina cu electroni, protoni, neutroni si mai stiu eu ce, amestecati intre ei. Cine ar putea sa pretinda ca aceasta masa amorfa, aceasta amestecatura, provine de la un ciob de sticla sau de la un diamant celebru, sau de la un cadavru incinerat? Sigur ca nimeni.

Iar pe de alta parte, daca recompunem particulele si cioburile astfel incat sa obtinem o sticla absolut identica cu cea pe care am spart-o, acea sticla este “aceiasi” cu cea de dinainte? Nu cumva este alta? Sigur ca putem “presupune” fie ca este “aceiasi” fie ca este “alta” din moment ce  a fost “reciclata”. A fost sparta, retopita si refabricata. Putem presupune insa numai si numai daca “stim” ca acest lucru este posibil, am “auzit” sau am “vazut” undeva cum se fac lucrurile astea. Altfel... oricat de atent am privi o sticla astazi, am putea jura maine ca este “aceiasi” nenorocita de sticla.

Si pana la urma cum este ea? E “aceiasi” sau e “alta”?

Nu cred ca civilizatia actuala are inca un raspuns la aceasta intrebare. Un raspuns la aceasta intrebare aparent banala, ar arunca omenirea intr-un “salt calitativ” absolut inimaginabil.

Cat de hazardat este sa punem ca un lucru este “acelasi lucru” ne putem da seama daca ne imaginam o clona “perfecta” a noastra. Aici problema nu este daca acea “copie” ar putea vreodata fi sau nu “perfecta”. Presupunand ca da, nu am putea niciodata sa-l privim pe “celalalt” oricat de mult ar semana cu noi, ca fiind “acelasi”. “La fel” nu poate fi niciodata “acelasi”, decat pentru un “observator” in necunostinta de cauza. Unul care azi ma vede pe mine si maine imi vede copia mea si afirma ca as fi tot eu, neavand nici cea mai vaga idee cu ce eroare se confrunta. Asa cum nici unul din noi nu are nici cea mai vaga idee cu ce eroare se confrunta si atunci cand afirma, sau crede ca “adultul” este “acelasi” cu “copilul” de acum nu stiu cati ani, dar si atunci cand afirma ca “adultul” este un cu totul si cu totul “altul” decat copilul de atunci... candva. Cum sa explici asta unui politist sau unui judecator?

Daca si in unul si in celalat caz suntem intr-o eroare. cum am putea sa iesim din asta? Care sa fie alternativa?