“Realitatea exterioara” nu exista pentru ca nu poate exista nimic “exterior”

“Lucrurile se “misca” din ce in ce mai “repede” spre “centru” si din ce in ce mai “incet” cu cit ne departam de centru”.

“Miscarea” este definita actualmente ca o “stare”. O stare “opusa” celei de “repaos”. Dar daca “repaosul” nu exista in realitate, cum ar putea exista “miscarea”?

“Miscarea” mai este definita si ca o “schimbare de pozitie”. De “loc”. De “locul” pe care ceva il “ocupa” in univers. Asta desigur, presupune ca “acelasi” loc nu poate fi “ocupat” de doua sau mai multe “ceva”-uri.

Si totusi “locul” unui organism este “invadat” de bacterii. “Locul” unui atom este invadat de radiatii. Atunci vin si intreb: care sa fie acel loc care sa nu poata fi “invadat” de nimic”?

La rindul sau un “loc” nu poate fi “definit: decit de catre un “observator”. Ca sa poata “exista”, un “loc” anume trebuie sa se “refere” la ceva. El este deci un “element de referinta”. Daca nu exista nici o “referinta” si notiunea de “loc” isi pierde orice sens. Atunci cum putem vorbi despre “loc”, “pozitie”, sau “miscare” ca o “schimbare de pozitie”, in asa numita realitate de dincolo de noi”

“Locul” deci nu exista decit in “interiorul” a ceva. Daca ne plasam “dincolo” de un anumit “interior” nu facem decit sa “extindem” acelasi interior. Atunci “ceva”, indiferent ce, ramine in acel “interior”. Ramine parte din el. Nimic nu poate exista “in afara” unui “interior” fara ca afirmatia sa-si piarda orice sens.

Categoric deci” REALITAEA EXTERIOARA NU POATE EXISTA”. Nu poate sa existe decit o “realitate interioara”.

Perceptia lucrurilor exterioare noua nu poate decit sa ne aduca serioase probleme.

Este deci absolut falsa premiza plasarii acestui univers intr-un “spatiu gol universal”. Intr-un “vid absolut”. Este aberanta tendinta actuala de a “presupune” alte universuri vecine sau “paralele”. Nu putem vorbi decit de un singur univers, adimensional.

Nimic niciodata nu se poate “masura” in “exterior” fara o unitate de masura interna. Dar atunci cind plasam in presupusul “exterior” acea unitate de masura nu facem decit sa extindem acelasi interior fata de noi insine ca observatori. Nicidecum nu “iesim” din noi insine.

Lucrurile nu se pot “masura” decit numai si numai in “interiorul” a ceva si aceasta “actvitate” nu poate fi facuta decit de un “subiect” care “observa”. Care nu poate “observa” fara sa “compare”. Fara sa “marcheze diferente” pe un “tablou de bord”

 Deci “marimea” sau “micimea” nu au nimic de-a face cu universul.

Consecintele acestei afirmatii sint imense. Oricit de “mare” ni s-ar pare acest univers, el nu este nici “mare” si nici “mic” El este pur si simplu “adimensional”. Este aberanta cautare a nu stiu cite “dimensiuni”. Chiar nu este important sistemul nostru de “referinta”, “uni”, “bi” “tri” sau “multi-dimensional”.

Notiunea de “marime” sau “distanta” are mai mult de-a face cu “putinta” sau mai ales cu “neputinta” noastra de a “produce” o cantitate de “schimbare”. Cu neputinta noastra de a “gestiona” aceasta schimbare.

Aici insa este vorba despre “algoritm”. Despre “procedura”. America-i departe, dar depinde de “modalitatea” prin care “ajungem” acolo. Innotind, zburind, sau teleportindu-ne. Problema nu este insa “cum” ajungem dintr-un “loc” in “altul” ci ce anume inseamna “a fi” intr-un anumit “loc”.

Civilizatia actuala s-a confruntat la un moment dat cu problema existentei sau inexistentei fizice intr-un anumit loc. Astfel, sa te “deplasezi” sau sa “dai un telefon” sau sa “mandatezi pe cineva” au devenit chestiuni aproape similare, sau care cel putin au “acelasi efect”, putindu-se substitui una cu alta. Oamenii au invatat relativ repede ca “pot fi” intr-un anume loc “fara sa fie” de fapt acolo.

Deci “deplasarea” fie “voit” fie “aiurea” produce o cantitate anume de schimbare. Deci indiferent cum “ceva” anume se “deplaseaza” acel ceva produce “o schimbare”. El “dispare” dintr-un context si “apare” in alt context, trecind printr-o “succesiune” de contexte intermediare.

Ca sa “ocupe” un “loc” acel loc trebuie sa fie “liber”. Ca sa poata fi liber, ceea ce exista in locul ce trebuia acupat, ceea ce exista initial acolo trebuie sa-si gaseasca un alt loc, de asemeni liber.

Problema este ca singurul loc “liber” nu poate fi decit acela din care “ceva”-ul initial a “plecat”. Altfel sintem obligati sa presupunem o multime de locuri “libere” pe care ceva-ul nostru sa le ocupe succesiv, descriind o “traiectorie” identica cu un “drum liber” fara obstacole.

Aici insa ne confruntam cu alte doua concepte discutabile, si anume acela de “gol” sau de “plin” si mai ales de corespondentul acestor concepte in realitate.

Si avem aici o serioasa problema pentru ca e foarte simplu sa definim “golul” dar ne este foarte greu sa definim “plinul”.

Oamenii de stiinta s-au confruntat nedumeriti cu diferenta enorma intre dimensiunile unui atom in comparatie cu cele ale nucleului si ale electronilor care graviteaza in jurul sau. Este clar ca acest univers este mai mult “gol” decit “plin”. Dar ce inseamna “plin”?

Nu avem oare iar de a face cu un “concept” fara corespondent in realitate?. Conceptul de “plin” nu are oare mai mult de-a face cu o “structura” decit cu acel “ceva continuu”, material, pe care ne-am obijnuit sa-l percepem”?

Electronii trec nestingheriti prin “structura” metalului, la fel cum soarecele intra nestingherit in gaurica lui fara ca pisica sa poata intra acolo dupa el. Raportul dintre “gol” si “plin” este prea mic pentru pisica si suficient de mare pentru soricel. Dar cum este el in realitate?

Cit din acest univers este “plin” si cit este “gol”?. Oare notiunea de “plin” nu este si ea o inventie de-a noastra prin care sa ne justificam propria neputinta? Care sa fie cea mai mica si cea mai mica “entitate” care sa poata fi considerata “plina” fara ca imaginar cel putin sa ne mai putem face si mai mci astfel incit aceasta sa ne para “imensa”? Sigur ca daca ar fi sa vorbim in “dimensiuni”, aceasta entitate, “cea mai mica”, nu poate avea dcit dimensinea ZERO. Si-atunci cum mai putem “suma” aceasta dimensiune incit sa ne rezulte o “valoare”?

Oricum am da-o dimensiunea acestui univers nu poate fi alta decit “zero”. Iar “plinul” nu poate fi atribuit decit “nimicului”. “Materialitatea” universului este doar o “gogoasa”. Orice incercare de a intelege acest univers din perspectiva “materialitatii” este o pierdere de vreme. Oamenii nostri de stiinta, evrei sau nu, se afla pe un drum total gresit.

Nu ne putem deci “dematerializa” pentru ca nici nu am fost vreodata materializati. Iar problema aici nu este a “materialismului” i calitatea de curent filozofic ci a modului de interpretare a materialitatii insasi. Nu este vorba despre “opozitia” intre “materialism” si “Idealism” . Este pur si simplu o problema de “perspectiva”. De punct de vedere. Iar eroarea vine din plasarea “lucrurilor” in “exteriorul” nostru.

Va trebui mai devreme sau mai tirziu sa ne obijnuim oricit ne-ar fi de greu, sa intelegem acest univers ca nefiind altceva decit “eu insumi”. Eu sit cel ce “arde” acum in steaua din constelatia “Andromeda”, eu sint cel ce scrie acum aceste rinduri. eu sint cel care le citeste, eu sint presedintele Statelor Unite, eu sint Socrate sau prima fiinta care a iesit din apa, eu sint prima celula vie si si ultima, eu sint TOTUL, ACUM si AICI.

Fie ca vrem fie ca nu, fie ca ne va fi “util” fie ca nu, vom fi nevoiti mai devreme sau mai tirziu sa facem acel “salt” catre o CONSTIINTA A TOTULUI, si sa ne redefinim in consecinta, in “lumea” noastra interioara si nu intr-o presupusa “realitate exterioara”.